Iubirea ca mediu de sustinere

0

sustinereCare este, de fapt, natura sustinerii de care avem nevoie?

Ganditi-va putin la faptul ca toate lucrurile din univers sunt sustinute de ceva mult mai mare. Pamantul este sustinut in spatiu, care este mediul ce le cuprinde pe toate si care-i permite sa se miste si sa se roteasca liber, tot asa frunzele sunt sustinute de copaci, iar copacii de sol.

Iar copiii care cresc sunt sustinuti de un mediu familial!

 

Psihiatrul pediatru britanic D.W. Winnicott a definit familia ca pe un “mediu de sustinere” care permite si ajuta cresterea sanatoasa a copilului. In afara sustinerii sufletesti care este esentiala pentru copii, conceptul lui Winnicott se refera la mediul emotional propice pe care familia il poate oferi.

Ce fel de sustinere este necesara pentru dezvoltarea umana?

Imagineaza-ti ca ridici un pui de pasare cazut din cuib. Daca-l tii prea strans in mana, il vei zdrobi, iar daca nu il tii indeajuns de strans, il vei scapa. Vrei sa-l tii, dar sa nu-l strivesti!

Iata, acestea sunt cele doua aspecte esentiale ale sustinerii: contactul si spatiul sau apropierea si distantarea.

A permite contactul sau apropierea unui copil inseamna ca acesta poate sa exploreze, sa cunoasca, sa vada, sa atinga, sa se obisnuiasca cu un lucru, sa intre in legatura cu el si sa ajunga sa tina la el. Imagineaza-ti copilul ca pe cea mai fragila si delicata fiinta, iar explorarea lui in acesta lume necesita intelegere, sustinere, dar mai ales rabdare. Aceasta explorare este timida si ezitanta, iar a-i permite sa descopere acest univers in ritmul si felul sau propriu inseamna a-i oferi prilejul ca prin propriile lui experiente sa stabileasca relatii cu obiectele si persoanele din jurul sau.

El are ocazia astfel sa dobandeasca curajul aventurarii in lumea asta, ceea ce ii va oferi satisfactie, va dezvolta incredere, va simti un sprijin care vine din interiorul sau treptat,  si usor, va incepe sa obtina autocunoastere si acceptare de sine. Totusi pentru un contact bun el are nevoie de distantare, are nevoie sa i se ofere spatiu, libertatea de a incepe sa fie el insusi. Daca parintii il mentin doar intr-un aproape  permanent contact cu ei, copilul poate deveni agresiv, pentru a se elibera si a incepe sa cunoasca, el poate deveni claustrofobic sau sufocat daca nu se poate desprinde de contactul cu parintii.

Winnicott face diferentierea intre copiii care devin agresivi in impulsul de a se elibera spre a cunoaste lumea si implicit pe el in relatie cu aceasta, si copii care raman oarecum blocati in contactul si apropierea cu parintii.

Cei care devin agresivi, si se distanteaza de contactul cu parintii pentru a intra in contact cu lumea, au beneficiat de o apropiere mai sigura de parinti si au primit o iubire neconditionata de care devin siguri. Ei isi permit la un moment dat sa se desprinda de parinti, chiar si cu agresivitate, nefiindu-le frica ca pot pierde ceea ce au castigat pana atunci. Ei isi permit acest lucru, pe de o parte pentru ca nu au perceput ca o retragere a iubirii in anumite momente cand a fost pedepsiti, iar pe de alta parte copiii beneficiaza si de unele note ereditare ca modele temperamentale de expunere in lume.

Totodata agresivitatea unui copil mai poate lua nastere si din nevoia imperioasa de eliberare, deoarece parintii si dragostea lor tind sa-i ameninte prin hiper-intruziune atat de mult structura sa interioara, incat declanseaza o lupta de separare brutala cu scopul de a se salva de o sufocare ce simte ca-i pune in pericol toata individualitatea. Copilul simtindu-se anihilat la propriu se va apara, atacand si fiind foarte agresiv.

Copiii care devin blocati intr-un contact si apropiere cu parintii, devin claustrofobici sau sufocati, deseori manifestand astm bronsic ca si somatizare al acestui aspect emotional. (Winnicott fiind si pediatru a studiat indelungat felul in care aceste aspecte emotionale se suprapun pe aspectele dezvoltarii emotionale la copii). Acesti copii raman blocati in contact  din considerente temperamentale mai docile, sau dintr-o insuficienta asigurare privind iubirea neconditionata a parintilor. Aceasta nesiguranta porneste fie din pedepse pe care copilul le-a perceput ca amenintari de retragere a dragostei parintesti, insa la fel de probabil poate sa-si creeze o iluzie a alegerii ramanerii in apropiere cu parintii, prin faptul ca a fost supra-recompensat (fiind “pozitiv” influentat, manipulat de parinti) atunci cand s-a supus dorintelor parintilor.

Desigur, acest aspect al ascultarii parintilor de catre copii si recompensarea lor atunci cand se conformeaza glasului autoritatii parintesti devine un aspect extrem de sensibil, mai ales pentru parinti. In sensul ca, un parinte trebuie sa fie aproape de copil, sa-l asigure de dragostea sa, sa-l sustina in explorarile sale si sa-i permita experiente de viata de la cea  mai frageda varsta, chiar daca acestea pot fi uneori neplacute, dureroase pentru copil.

Un parinte care iubeste isi va depasi propria frica si nesiguranta in beneficiul copilului care trebuie sa creasca, sa se dezvolte pe baza propriilor experinte. Copilului ii sunt vitale aceste experiente, chiar si neplacute pentru a se defini in aceasta lume si el ca om, pentru a creste armonios afland cine este si ce poate face si el. Conditia acestei expuneri este cea de a fi in apropiere ca parinte, a inlesni experiente copilului, insa nu extreme ca periculozitate.

Parintele (nu bunicii, bona, vecina sau alti oameni binevoitori – decat daca acestia vor sa devina parintii lor “oficiali”) vegheaza aceasta aventura a copilului din umbra fiind disponibil permanent pentru acesta atunci cand ii va cere ajutorul, fiind prezent pentru a-l linisti in legatura cu aspectele dureroase pe care le poate intalni in descoperirile sale, avand mereu grija sa-i explice consecintele alegerilor sale, iar apoi sa-i permita sa se convinga singur.

Este potrivit ca parintele sa-l asigure permanent de iubirea sa neconditionata si sa-l incurajeze atunci cand a reusit singur, sa-i aline efectele experientelor neplacute, sa-l invete sa se accepte atunci cand a esuat, sa-l ajute sa se inteleaga cand nu a reusit. De aici porneste felul in care un copil, dincolo de experientele proprii castigate, va invata sa relationeze cu el, sa se raporteze la el asa cum au facut-o parintii lui cu el, sa se accepte, sa se inteleaga, sa se aprecieze si intr-un final va invata cum sa se iubesca pe el.

Acest sentiment, de iubire a propriei persoane, reprezinta fundamentul cresterii si dezvoltarii unui suflet sanatos si capabil sa fie fericit. Parintii intrebati ce isi doresc pentru copiii lor, cu certitudine vor raspunde ca isi doresc ca acestia sa fie fericiti in viata lor. Capacitatea de a fi fericit a copilului se dezvolta si se invata din propriile experiente si nu din povestile parintilor.

Atata timp cat structura noastra este unica, asadar si fericirea noastra este unica, nimeni nu stie cum sa faca sa fie fericit altcineva in afara de propria persoana, oricat ar iubi si dori sa protejeze de experiente neplacute acea persoana, fie el chiar si propriul copil. Fireste, acest complicat job de a fi parinte este coplesitor si de cele mai multe ori este ca o meserie pe care am furat-o de la parintii nostri. Insa aici intervine riscul ca ceea ce preluam inconstient ca rol de parinte pentru copii nostri din ceea ce am invatat din rolul de parinti de la parintii nostri cu noi sa nu fie deloc potrivit pentru o dezvoltare sanatoasa si armonioasa pentru copilul nostru.

Numai profunda sinceritate a parintilor in legatura cu ei ca oameni ii poate ajuta sa-si depaseasca proprii parinti si sa reuseasca sa fie ei la randul lor niste parinti mai buni pentru copii lor. De aceea poate cel mai complicat job si cea mai delicata sarcina a vietii este aceea de a fi un bun parinte.

Si asa cum a inceput articolul, iubirea, ca mediu de sustinere inseamna sa fii aproape ca parinte astfel incat sa  permiti copilului sa se distanteze pentru a se apropia de lume si prin contactul cu lumea sa reuseasca sa se apropie de el, de sufletul sau. Astfel, va reusi sa planteze acolo in sufletelul sau primele seminte ale capacitatii de a fi fericit ca om in aceasta lume in care s-a nascut confuz, firav, pur, delicat si in totala dependenta de parinti.

Urmeaza partea a doua a articolului -Mama, tata … cum m-ati invatat sa iubesc?-

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii

About the Author

Oana RafaPsiholog Galati cu formare in psihoterapie ericksoniana si Hipnoza clinica sub egida Asociatiei Romane de Hipnoza clinica, Relaxare si Terapie Ericksoniana, Oana Rafa isi practica meseria de psihoterapeut cu toata pasiunea, lucru de care va veti convinge daca veti avea ocazia sa ajungeti intr-o sedinta de psihoterapie cu ea. La certificarile de mai sus se mai adauga formari in: psihoterapie sistemica de cuplu si familie, Programare Neuro-Lingvistica (sub egida International Trainers Academy of NLP), Formare in Terapie Ericksoniana cu John Thompson, si numeroase workshop-uri si cursuri de training in domeniu.View all posts by Oana Rafa

Leave a Reply

/* ]]> */