Misterul dragostei (3)

0

Misterul dragosteiCum v-am promis in articolul anterior (Misterul dragostei 2) in aceasta parte vom explora modalitatile mai subtile in care s-ar putea sa fi fost raniti si modul in care ele ne afecteaza relatia amoroasa, dar mai intai sa vedem cum eram cand am venit pe lume, pentru ca aceasta stare de „integritate initiala“ contine un indiciu important pentru asteptarile ascunse pe care le avem de la un partener.

Nu exista copii care sa se fi nascut cu abilitatea de a ne revela misterele intunecate ale vietii de dinaintea nasterii, dar stim cate ceva despre viata fizica a fetusului. Stim ca nevoile sale biologice sunt satisfacute de un schimb de fluide dintre acesta si mama sa. Stim ca un fetus nu are nevoie sa manance, sa respire sau sa se apere de pericole, si ca este mereu alinat de bataile ritmice ale inimii mamei sale. Din aceste evenimente biologice simple si din observarea nou-nascutilor, putem presupune ca fetusul duce o existenta linistita, plutitoare, fara a depune efort. Nu are perceptia  limitelor, constiinta de sine si nu realizeaza ca este invelit intr-un saculet in interiorul mamei sale. Se crede adesea ca, atunci cand un copil se afla in pantecul mamei sale, experimenteaza un sentiment de uniune, o experienta edenica, fiind lipsit de dorinte.Insa, aceasta existenta idilica se sfarseste brusc atunci cand contractile mamei expulzeaza cu forta fatul din uter.

In primele cateva luni, un stadiu de dezvoltare denumit „perioada autista”, copilul inca nu face distinctia dintre sine si restul lumii. Nu are constiinta de sine, nu stie ca e o fiinta independenta, gandurile nu-i sunt separate de sentimente si de actiuni, fiind complet dependent de mama. Ca adulti, se pare ca avem o amintire efemera a acestui stadiu al integritatii originare, o senzatie care e la fel de greu de recuperat ca un vis.

Ce legatura are acest lucru cu o relatie de dragoste romantica? Din anumite motive, intram intr-o relatie asteptandu-ne de la partenerii nostri la restituirea, ca prin magie, a acestui sentiment de integritate. E ca si cum ei ar detine cheia unui comori, iar tot ceea ce ar trebui sa facem noi ar fi sa ii convingem sa deschida cufarul. Esecul lor de a implini acest lucru este unul dintre motivele principale ale nefericirii noastre.

TU SI CU MINE SUNTEM UNA

Sentimentul de unitate pe care il experimenteaza un copil in uter si in primele luni de viata dispare treptat, facand loc unui imbold de a percepe distinct sinele. Stadiul esential de unitate ramane, dar exista un licar de constientizare a lumii exterioare. In timpul acestui stadiu de dezvoltare, copilul face descoperirea monumentala ca mama sa  nu e intotdeauna langa el. Copilul se simte inca legat de mama sa, dar are o perceptie primitiva a sinelui.

Cand copiii se afla in acest stadiu de simbioza, psihologii specializati in dezvoltarea individului ne spun ca acesta experimenteaza dorinta de a avea o legatura cu cei care au grija de ei. Asta este imboldul de atasare. Energia vitala a copilului este directionata in exterior, spre mama, intr-un efort de a recastiga sentimentul initial de uniune fizica si spirituala. „Eros“ este un termen care descrie aceasta dorinta cuvant grecesc pe care il echivalam, in general, cu dragostea romantica sau sexuala, dar care avea, initial, sensul mai larg de forta a vietii.

Reusita copilului de a se simti in acelasi timp legat dar si independent de mama sa are un impact profund asupra tuturor relatiilor ulterioare. Daca el este norocos, va fi capabil sa faca distinctii clare intre sine si alti oameni, dar sa se simta totusi legat de acestia, va avea limite flexibile, dar pe care le va putea mari sau micsora dupa dorinta. Un copil care are parte de experiente dureroase in stadiile de inceput ale existentei se va simti fie izolat de cei din jurul sau, fie va incerca sa fuzioneze cu ei, nestiind sa distinga intre sine si acestia. Aceasta lipsa de limite ferme va fi o problema recurenta in cadrul relatiilor de cuplu. Pe masura ce copilul creste, erosul nu este directionat numai catre mama, ci si catre tata, frati si intregul univers, in totalitatea sa.
Poate, sunt zile cand parintii vin prea obositi de la serviciu ca sa mai asculte ce spune copilul lor, prea neatenti ca sa inteleaga ce vrea acest copil, si astfel, in mod tragic, copilul se va simti ranit.

Transmitem copiilor nostri propriile noastre „rani“ ale copilariei, sau zestrea emotionala adunata de generatii intregi. Fie supracompensam ceea ce nu am primit de la parintii nostri, fie recream, fara sa ne dam seama, aceleasi situatii dureroase si din anumite motive, cand dorintele copilului nu sunt satisfacute erosul este trunchiat si se retrage in sine.

CALATORIA PLINA DE PERICOLE

Cu totii am inceput viata integri si plini de voiniciune, nerabdatori sa dam piept cu aventurile pe care ni le oferea, dar am avut parte de o calatorie primejdioasa de-a lungul copilariei. De fapt, unele rani au aparut in primele luni de viata.

Ganditi-va pentru o clipa la cererile neincetate ale unui copil mic. Cand se trezeste dimineata, plange pentru ca ii e foame. Apoi isi uda scutecele si plange ca sa-i fie schimbate. Apoi, copilul vrea sa fie tinut in brate – o dorinta fizica la fel de puternica precum senzatia de foame. Apoi i se face foame din nou si plange iarasi, ca sa fie hranit. Da semne de nevoi prin unica modalitate pe care o cunoaste, cu un planset identic, insa daca cei care au grija de el sunt suficient de perspicace, copilul este hranit, schimbat, tinut in brate sau leganat si are parte de o satisfactie de scurta durata. Dar daca cei care ii poarta de grija nu-si pot da seama ce e in neregula cu el, sau daca refuza sa-i dea atentie de teama sa nu-l rasfete, copilul trece printr-o stare de anxietate primitiva (pentru el lumea nu este un loc sigur) din moment ce nu are cum sa-si poarte singur de grija si nu stie ce inseamna sa-i fie satisfacute nevoile cu intarziere, el crede ca obtinerea unei satisfaceri imediate e o chestiune de viata si de moarte.

Desi nu ne amintim deloc aceste prime luni de viata, creierul nostru vechi este inca prizonierul unei perspective infantile. Chiar daca suntem adulti acum, capabili sa ne hranim singuri, sa ne incaltam si sa ne mentinem curati, o parte ascunsa din noi inca se mai asteapta ca lumea sa ne ingrijeasca. Cand partenerii nostri sunt ostili sau, pur si simplu, nu ne ajuta, apare un semnal de alarma in creierul nostru, care ne umple de teama de moarte, iar acest sistem automat de alarma joaca un rol cheie in cadrul unei relatii.

Pe masura ce copilul creste, apar noi nevoi si fiecare dintre ele prefigureaza o zona potentiala a durerii. De exemplu, cand un copil are cam 18 luni, distinge mai bine granita dintre el si lume. Acest stadiu de dezvoltare este numit „stadiul autonomiei si al independentei”. In aceasta perioada, copilul este din ce mai interesat de explorarea lumii de dincolo, de principala persoana care are grija de el. Daca un copil mic ar putea stapani limbajui unui adult, ar spune ceva de genul: „Sunt gata sa stau putin mai departe de tine. Sunt gata sa renunt la san si sa hoinaresc de unul singur. Totusi, ma simt putin nesigur pentru ca plec de langa tine, asa ca o sa ma intorc in cateva minute, ca sa flu sigur ca nu ai disparut.“ Dar, din moment ce copilul are un vocabular limitat, nu face altceva decat sa sara din poala mamei si sa iasa de-a busilea din camera.

In copilarie, am trecut de la un stadiu de dezvoltare la altul, iar modul in care cei care ne-au ingrijit au raspuns nevoilor noastre aflate in continua schimbare, ne-a afectat profund sanatatea emotionala. Este foarte probabil sa ne fi confruntat mai bine cu anumite stadii de dezvoltare decat cu altele. De exemplu, s-ar putea ca persoanele care au avut grija de noi sa fi raspuns celor mai multe dintre nevoile noastre, sau doar unora dintre ele, dar ca toti copiii, am crescut cu angoasa nevoilor neimplinite.

SINELE PIERDUT

O altfel de rana psihica provenita din copilarie este “socializarea”, adica toate acele mesaje pe care le primim de la cei care ne poarta de grija, care ne spun cine suntem si cum trebuie sa ne comportam. La inceput, ar putea parea ciudat sa echivalam socializarea cu ranile emotionale.

Fiecare societate are o serie unica de obiceiuri, legi, credinte si valori pe care copiii trebuie sa si le insuseasca, iar mamele si tatii sunt canalele prin care acestea se transmit. Acest proces de indoctrinare are loc in fiecare familie din fiecare societate. Daca nu sunt impuse niste limite, individul devine un pericol pentru grup, iar acest lucru pare sa fie universal acceptat. Dupa cum a spus Freud: „Dorinta de a avea un eu puternic si dezinhibat ne poate parea inteligibila, dar, dupa cum se arata in vremurile noastre, acest lucru este, in sensul cel mai profund, opus civilizatiei.“

Desi parintii actionau in interesul nostru, mesajul care ni se livra era unul rece. Existau anumite ganduri si sentimente pe care nu le puteam avea, anumite comportamente naturale pe care trebuia sa ni le inabusim si anumite talente si aptitudini pe care trebuia sa le negam. In foarte multe feluri, atat subtil, cat si pe fata, parintii nostri ne-au transmis mesajul ca nu puteam fi noi pe de-a-ntregul (simultan) in aceasta cultura.

TABUURI CORPORALE

Una dintre zonele in care ni s-au impus cele mai multe restrictii a fost corpul nostru. De la o varsta foarte frageda, am fost invatati sa ne acoperim corpurile in feluri specifice sexului nostru, sa nu vorbim despre organele noastre genitale si sa nu le atingem. Aceste interdictii sunt atat de universale, incat avem tendinta de a ne da seama de ele doar atunci cand sunt incalcate.

Pentru a intelege aceste dorinte ascunse, este important sa stim ca atunci cand eram copii au fost multe ocazii cand senzualitatii noastre i s-au impus anumite limite. Precum cei mai multi dintre copiii care au crescut in aceasta cultura, probabil ca ati fost fortati sa va simtiti jenati, vinovati sau obraznici ca aveati un corp capabil de senzatii extraordinare si in final pentru a fi o fata „buna“ sau un baiat „bun” a trebuit sa eliminati, la nivel psihologic, acea parte a sinelui, sau chiar sa o negati.

SENTIMENTE INTERZISE

Emotiile noastre au reprezentat un alt candidat important pentru socializare. Desigur, anumite sentimente nu erau numai permise, ci si incurajate. Cat de mult se chinuiau parintii nostri sa ne faca sa zambim cand eram mici! Iar cateva saptamani mai tarziu, cand radeam in hohote, toata lumea se distra de minune. Pe de alta parte, mania era altceva. Crizele de temperament sunt zgomotoase si neplacute, iar majoritatea parintilor incearca sa le descurajeze prin diverse metode care pot rani emotional copilul.

UNELTELE REPRIMARII

In incercarile lor de a-si reprima anumite ganduri, sentimente si comportamente, parintii utilizeaza diverse tehnici. Uneori, emit porunci precise: „Nu crezi asta cu adevarat!”, „Baietii puternicii nu plang!”, „Nu te atinge acolo!“, „Nu mai vreau s-aud niciodata ca spui asa ceva!“, In familia asta nu ne purtam asa!“, si in cea mai mare parte a timpului, isi modeleaza copilul printr-un proces mai subtil de invalidare (pur si simplu aleg sa nu vada sau sa nu recompenseze anumite lucruri).

De exemplu, daca parintii nu pun prea mare pret pe dezvoltarea intelectuala, le dau copiilor jucarii si echipamente sportive, nu si carti. Daca sunt de parere ca fetele ar trebui sa fie tacute si feminine, baietii puternici si impunatori, nu-si recompenseaza copiii decat pentru un comportament potrivit sexului lor (daca baietelul intra in camera ducand o jucarie grea, ar putea sa spuna: „Ce baiat puternic esti!“ Dar daca vine fiica lor, ducand aceasta jucarie, ar putea s-o avertizeze: „Ai grija la rochita ta cea frumoasa!”)

Totusi, felul cum parintii isi influenteaza copiii este prin puterea exemplului. Copiii observa instinctiv alegerile pe care le fac parintii lor, libertatile si placerile pe care si le permit, talentele pe care le dezvolta, abilitatile pe care le ignora si regulile pe care le urmeaza. Toate acestea au un efect major asupra copiilor, dezvoltarii lor ulteriore si asupra alegerilor viitorilor parteneri.

Reactia unui copil la ceea ce se intampla in societate trece printr-un numar de stadii previzibile. De obicei, primul impuls este sa ascunda comportamentele interzise de parintii sai. Copilul are ganduri pline de manie, dar nu le spune cu voce tare, isi exploreaza corpul in intimitatea camerei sale, isi necajeste fratele mai mic atunci cand parintii nu sunt acasa. In cele din urma copilul ajunge la concluzia ca unele ganduri si sentimenie sunt inacceptabile intr-o asemenea masura, incat ar trebui eliminate deci isi construieste mental un parinte imaginar pentru a-i supraveghea gandurile si activitatile (aceasta este o parte a definitiei care psihologii o numesc „supraeu”).

De fiecare data cand un copil are ganduri interzise sau se angajeaza intr-un comportament “inacceptabil“, experimenteaza un puseu de anxietate care si-l administreaza sie insusi. Acest lucru este a tat de puternic incat copilul isi reneaga unele dintre aceste parti iriterzise ale sinelui ( le reprima). Pretul cel mai important pe care il plateste fiindca e ascultator rezida in pierderea integritatii sale.

SINELE FALS

Pentru a umple un gol, copilul isi creeaza un „sine fals“, o structura a caracterului care serveste unui scop dublu: camufleaza acele parti ale sinelui pe care si le-a reprimat si il protejeaza de ranile viitoare.

Oricare ar fi natura sinelui fals, scopul lui este acelasi, de a micsora durerea cauzata de pierderea unei parti a integritatii originale,dar intr-un anumit punct din viata unui copil, aceasta forma ingenioasa de autoprotectie devine cauza unor rani ulterioare, pe masura ce copilul este criticat pentru aceste trasaturi negative. Unii il condamna pentru ca e prea distant, prea pretentios, prea egoist, prea gras sau prea zgarcit. Cei care il ataca nu pot vedea rana pe care acesta incearca sa o protejeze si nu apreciaza felul inteligent in care se apara: tot ceea ce vad ei este partea nevrotica a personalitatii acestuia. E considerat inferior; nu e intreg si atunci, copilul este prins la stramtoare. Trebuie sa-si mentina trasaturile de caracter, pentru ca ele servesc unui scop util, dar nu vrea sa fie respins. Ce-ar putea sa faca? Solutia este sa nege sau sa atace criticii si pe de-o parte, are dreptate.

Trasaturile sale negative nu fac parte din caracterul sau initial. Sunt faurite din durere si devin parte a unei identitati asumate, un inlocuitor care il ajuta sa se descurce intr-o chimie complexa si uneori ostila. Insa acest lucru nu inseamna ca nu are aceste trasaturi negative; exista martori care afirma ca ele ii apartin si pentru a-si mentine o imagine pozitiva a sinelui, a-si mari sansele de supravietuire, trebuie sa si le nege. Aceste trasaturi negative devin ceea ce se numeste „sinele reprimat“, acele parti ale sinelui fals pe care te doare prea mult sa le recunosti.

Sa ne oprim pentru o clipa si sa lamurim aceasta proliferare a componentelor care alcatuiesc sinele. Am reusit sa descompunem integritatea originala, caracterul unificat si plin de iubire cu care ne-am nascut, in trei entitati separate:

1.    „Sinele pierdut”- acea parte a fiintei pe care a trebuit sa ne-o reprimam din cauza pretentiilor societatii.

2.    „Sinele fals“  - fatada pe care am construit-o pentru a umple golul creat de aceasta reprimare si de lipsa cresterii adecvate.

3.    „Sinele reprimat” -partile negative ale sinelui fals care au fost dezaprobate si, prin urmare, negate.

Singura parte a acestui colaj complex, de a carei existenta eram constienti, este reprezentata de fragmente ale fiintei originale care au ramas intacte si de anumite aspecte ale sinelui fals. Impreuna, aceste elemente alcatuiesc „personalitatea“, felul cum ne-am descrie celorlalti.

Nu eram constient aproape deloc de sinele pierdut, am eliminat aproape toate legaturile cu aceste parti reprimate ale fiintei. Sinele reprimat, adica partile negative ale sinelui fals, pluteau undeva deasupra nivelului constiintei si amenintau constant sa se faca auzite. Pentru a le ascunde in continuare, a trebuit sa le negam in mod activ sau sa le proiectam asupra celorlalti.

ALEGORIA LUI PLATON

In Banchetul lui Platon exista o alegorie care serveste drept model mitic pentru aceasta stare a existencei descompuse.

Povestea spune ca fiintele omenesti erau odata creaturi alcatuite atat din parti femeiesti, cat fi din parti barbatesti. Fiecare fiinta avea un cap cu doua fete, patru maini, patru picioare, iar organele genitale erau atat feminine, cat si masculine. Fiind unificati si integri, stramosii nostri aveau puteri enorme. De fapt, aceste fiinte androgine erau atat de magnifice, incat au indraznit sa atace zeii. Acestia, desigur, n-au tolerat o asemenea obraznicie, dar nu stiau cum sa-i pedepseasca pe oameni.

„Daca-i omoram, si-au spus ei, nu va mai fi nimeni care sa ne venereze si sa ne ofere jertfe.“

Zeus a cantarit situatia si, in cele din urma, a venit cu o solute.

„Oamenii vor continua sa existe, a decretat el, dar vor fi taiati in doua. Asa li se va micsora puterea, deci noua nu ne va mai fi frica de ei.“

Zeus a taiat fiecare fiinta in doua, cerand ajutorul lui Apollo pentru a face ranile invizibile. Cele doua jumatati au fost trimise apoi in directii opuse, pentru a-si petrece restul vietilor cautand, frenetic, cealalta jumatate, care le-ar fi redat integritatea initiala.

Exact ca si creaturile mitice ale lui Platon, si noi ne traim vietile incompleti, scindati in doua. Ne acoperim ranile cu unguente si pansamente, incercand sa ne vindecam, dar, in ciuda eforturilor noastre, inlauntrul nostru se formeaza un vid. Incercam sa umplem acest vid cu mancare, droguri si diverse activitati, dar tanjim dupa integritatea originara, gama noastra completa de emotii, mintea curioasa care ne-a fost data la nastere si bucuria pe care am experimentat-o atunci cand eram foarte mici. Acest lucru devine o dorinta spirituala de integritate si, ca si in mitul lui Platon, ne dezvoltam convingerea profunda ca aflarea persoanei potrivite (partenerul perfect) ne va completa, ne va face din nou o fiinta intreaga. Aceasta persoana speciala nu poate fi oricine. Nu poate fi primul barbat sau prima femeie care ne apare in cale, avand un zambet imbietor sau o fire calda. Trebuie sa fie cineva care ne rascoleste pe dinauntru, pe care il recunoastem: „El e cel pe care il cautam! El e cel care va vindeca ranile trecutului! Cel pe care il cunoastem de o viata!”‘

Din motive pe care le vom explora mai in profunzime in urmatorul articol, aceasta persoana este, invariabil, cineva care are trasaturile parintilor nostri: atat pe cele pozitive, cat si pe cele negative!

Programare Psiholog Galati Oana Rafa – Cabinet psihoterapie PsiHolistic
Sau puteti face o programare direct la telefonul:0756 62 77 92

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii

About the Author

AndreeaAbsolventa a Universitatii Spiru Haret / Facultatea Sociologie-Psihologie, Profilul - Psihologie (2008 -2011), BucurestiView all posts by Andreea

Leave a Reply

/* ]]> */