Transfer

6

Termen introdus progresiv de Sigmund Freud şi Sandor Ferenczi (între 1900 şi 1909) pentru a desemna un proces constitutiv al curei psihanalitice prin care dorinţele* inconştiente ale analizandului privind obiectele exterioare se repetă, în cadrul relaţiei analitice, asupra persoanei analistului, pusă în poziţia acestor diverse obiecte.

Din punct de vedere istoric, noţiunea de transfer îşi capătă întreaga semnificaţie o dată cu abandonarea de către psihanaliză a hipnozei*, sugestiei* şi catharsis*-ului.

Termenul transfer nu este specific vocabularului psihanalitic. Utilizat în numeroase domenii, implică întotdeauna ideea de deplasare, transport, mutare dintr-un loc într-altul, fără ca operaţia să prejudicieze integritatea obiectului.

Toate curentele freudismului* socotesc transferul esenţial în procesul psihanalitic. Dar în funcţie de şcoli divergenţele sunt multiple, divergenţe care se referă la locul transferului în cură, la manevrarea lui de către analist, la momentul şi mijloacele disoluţiei lui. La un secol după naşterea psihanalizei, conceptul de transfer face încă obiectul unei dezbateri contradictorii, a cărei origine se află în istoria recunoaşterii lui, a evaluării lui teoretice şi a utilizării lui de către Freud după abandonarea hipnozei şi catarsis-ului.

Se va reţine întâi, după Henri F. Ellenberger*, că existenţa transferului este atestată înainte de Freud printr-o foarte bogată terminologie: raport, influenţă somnambulică, nevoie de direcţie, amânare afectivă etc.

De fapt, inovaţia freudiană constă în a recunoaşte în acest fenomen o componentă esenţială a psihanalizei până la a face ca noua metodă să se distingă de toate celelalte psihoterapii prin faptul că pune în joc transferul ca instrument de vindecare în procesul curei. Totuşi, această recunoaştere nu s-a efectuat spontan; până în ultima clipă a vieţii Freud va rămâne uimit de recurenţa fenomenului (Compendiu de psihanaliză*).

La început, în Studii asupra isteriei* şi în Interpretarea viselor*, el înţelege transferul din unghiul unei deplasări de investire la nivelul reprezentărilor psihice, mai curând decât ca o componentă a relaţiei terapeutice.

Retrospectiv, se poate recunoaşte funcţia esenţială a transferului în relatarea cazului „Anna 0.“ (Bertha Pappenheim*) de către Josef Breuer*, deşi, la o privire mai atentă, comentariul care însoţeşte relatarea rămâne încă prea puţin teoretic.

Cu ocazia analizei lui Dora (Ida Bauer*) în 1905, Freud are prima experienţă, negativă, a materialităţii transferului. El este silit să ateste că analistul joacă un rol în transferul analizandului. Refuzând să fie obiectul înflăcărării amoroase a pacientei sale, Freud opune o rezistenţă* care declanşează la rându-i un transfer negativ al acesteia; Câţiva ani mai târziu, Freud va califica acest fenomen drept contratransfer*.

Incă din 1909 Sandor Ferenczi observă că transferul există în toate relaţiile umane: profesor şi elev, medic şi bolnav etc. Dar notează că în analiză, ca şi în hipnoză şi sugestie, pacientul îl pune inconştient pe terapeut într-o poziţie parentală.

La aceeaşi dată, în relatarea unui caz de nevroză obsesională* (Ernst Lanzer*), Freud începe să înţeleagă că sentimentele inconştiente ale pacientului faţă de analist sunt manifestări ale unei relaţii refulate cu imago*-urile parentale. în 1912, în „Dinamica transferului“, primul text consacrat exclusiv acestei probleme, distinge transferul pozitiv, alcătuit din tandreţe şi iubire, de transferul negativ, vector de sentimente ostile şi agresive. Li se adaugă transferurile mixte, care reproduc sentimentele ambivalenţe ale copilului faţă de părinţi. în 1920, în Dincolo de principiul plăcerii*, Freud se miră încă de caracterul repetitiv al transferului. Constatând că repetiţia* se referă întotdeauna la fragmente din viaţa sexuală infantilă, el leagă transferul de complexul Oedip* şi conchide că nevroza originară este înlocuită în cură de o nevroză artificială, sau „nevroză de transfer”. în procesul analitic, aceasta trebuie să conducă pacientul la recunoaşterea nevrozei infantile.

Conform teoriei seducţiei*, abandonată în 1897 dar ale cărei urme nu vor fi niciodată complet şterse, transferul este considerat de Freud drept un obstacol în travaliul de rememorare şi drept o formă deosebit de tenace de rezistenţă, indicele proximităţii întoarcerii elementelor refulate celor mai cruciale.

O dată cu dezvoltarea teoriei fantasmei*, Freud se îndepărtează de noţiunea de rememorare. Continuând să lege rezistenţa de transfer, pune accentul pe importanţa utilizării lui drept cale de acces spre dorinţa* inconştientă.

In 1923, în „«Psihanaliza» şi «teoria libido-ului»“, transferul este conceput de Freud ca teren pe care trebuie repurtată o victorie. Utilizat de analist, el este într-adevăr „cel mai puternic mijloc adjuvant al tratamentului”. Din acel moment, atenţia lui Freud este reţinută de iubirea de transfer. Prin acest termen el desemnează cazurile în care un pacient — în general femeie — declară că este îndrăgostit de analist. După ce observă că este vorba într-adevăr de un proces transferenţial, deoarece schimbarea analistului este însoţită de repetarea sentimentului, Freud subliniază absoluta necesitate pentru terapeut de a respecta regula abstinenţei*: nu numai din considerente etice, dar mai ales pentru ca obiectivul analizei să poată fi urmat. în acest caz, într-ade-văr, rezistenţa la analiză îmbracă forma unei iubiri: travaliul va avea ca scop regăsirea originilor inconştiente ale acestei manifestări care invadează transferul.

După Freud, problemei transferului i-au fost consacrate o multitudine de lucrări, fiecare încercând să regândească conceptul în armonie cu inflexiunile sau modificările aduse succesiv teoriei originare.

Pentru Melanie Klein, transferul este o repunere în joc (re-enactement), în cursul şedinţei, a totalităţii fantasmelor* inconştiente (sau phantasme*) ale pacientului. în perspectiva kleiniană, într-adevăr, fantasma nu este doar expresia apărărilor* mentale împotriva realităţii, ci manifestarea pulsiunilor. în consecinţă, Eul se constituie într-un mod mai complex decât îl concepea Freud, şi mai ales într-o perioadă anterioară: „Susţin, scrie Melanie Klein, că transferul îşi are originile în aceleaşi procese [de iubire şi de ură, de agresiune şi de culpabilitate] care în stadiile cele mai timpurii determină relaţiile obiectale [...] De-a lungul anilor, şi într-o anumită măsură şi astăzi, transferul a fost înţeles cu referinţă directă la analist. Concepţia mea despre un transfer înrădăcinat în stadiile* cele mai timpurii ale dezvoltării şi în straturile profunde ale inconştientului este mult mai largă şi antrenează o tehnică prin care elementele inconştiente ale transferului sunt scoase din totalitatea materialului prezentat. De exemplu, spusele pacienţilor în legătură cu viaţa lor zilnică, relaţiile şi activităţile lor nu determină numai înţelegerea funcţionării Eului; ele revelează de asemenea, dacă le explorăm conţinutul inconştient, apărările împotriva angoaselor trezite în situaţia de transfer.”

Apoi kleinienii şi postkleinienii, Wilfred Ruprecht Bion* mai ales, au construit un nou cadru al curei, foarte diferit de-al freudienilor, cu reguli precise şi în special cu o manevrare a transferului tinzând la excluderea din situaţia analitică a oricărei forme de realitate materială în avantajul exclusiv al realităţii psihice*. Aceasta este astfel conformă cu imaginea pe care psihoticul şi-o face despre lume şi despre el însuşi. Pentru kleinieni, orice act (gest sau cuvânt) care se produce în cură trebuie interpretat ca esenţa însăşi a unei manifestări contratransferenţiale fără a fi raportat la o realitate exterioară. De aici crearea termenului acting in alături de acting out*. Faptul că un pacient îşi scarpină mâna de divan, că are dureri de cap nu va fi ascultat doar în funcţie de posibila realitate somatică a iritaţiei cutanate sau a migrenei, ci mai întâi raportat prin interpretare* la universul fantasmatic al analistului, el însuşi convins că a „indus“ actul fără ştirea lui. Această concepţie kleiniană şi postkleiniană a transferului, care constă în a orienta spre analist o modalitate de relaţie cu obiectul proprie psihozei pentru a înţelege mai bine natura transferului psihotic, se apropie de sugestie şi de telepatie*, sau mai exact, cum spune Freud, de „transferul gândirii”.

în afară de orientarea kleiniană, dezvoltările reflecţiei post-freudiene se caracterizează prin luarea în considerare cu din ce în ce mai multă insistenţă a eficienţei şi a participării inconştiente a analistului la instaurarea transferului.

Pornind de la primatul acordat relaţiei cu mama în evoluţia subiectului, Donald Woods Winnicott* dezvoltă o concepţie a transferului ca repetare a legăturii materne. De aici abandonarea strictei neutralităţi, care aminteşte de tehnica activă a lui Fe-renczi. Managementul (gestiunea, conducerea) winnicottian constă în a lăsa pacientul să valorifice lipsurile şi slăbiciunile analistului. El este deosebit de eficace în cazurile pacienţilor fragili la care subiectivitatea se manifestă printr-un seif fals.

în anii ’70, dorind să transforme cadrul curei, pe care îl considera prea ortodox, Heinz Kohut* creează noţiunea de transfer narcisic sau „transfer în oglindă”. în optica kohutiană, analistul este trăit de pacient ca prelungire a lui însuşi şi trebuie să accepte această relaţie transferenţială în măsura în care ea permite restaurarea self-ului (sau „sine profund” al pacientului), a cărui rană, veritabilă patologie narcisică, este raportată la dificultăţile întâlnite în relaţia arhaică cu mama.

Jacques Lacan* a discutat transferul mai întâi la lectura făcută cazului „Dora“ în 1951: „Intervenţie asupra transferului”. în acel an a definit relaţia transferenţială ca o înlănţuire de răsturnări dialectice şi a subliniat că momentele „tari“ ale transferului se înscriu în timpii „slabi“ ai analistului. Cu fiecare răsturnare analizandul avansează în descoperirea adevărului.

Apoi, în seminarul din 1954-1955 consacrat Eului şi scrierilor tehnice ale lui Freud, Lacan înscrie transferul într-o relaţie între Eul pacientului şi poziţia marelui altul* (Altul). Problematica lui nu este încă total ruptă de lecturile psihologizante ale textului freudian: Altul rămâne conceput ca subiect şi analistul poate împiedica stabilirea sau împlinirea transferului scoţându-şi în evidenţă propriul Eu.

In cadrul seminarului din 1960-1961 consacrat transferului, Lacan introduce dorinţa psihanalistului pentru a clarifica adevărul asupra iubirii de transfer. în demonstraţie, una dintre cele mai luminoase asupra chestiunii, se sprijină pe Banchetul lui Platon. Acest dialog pune în scenă în jurul lui Socrate şase personaje, care exprimă fiecare o altă concepţie despre iubire. Printre ei, poetul Agathon, elev al lui Gorgias, căruia i se celebrează triumful, şi Alcibiade, bărbat politic de o mare frumuseţe, al cărui amant Socrate a refuzat să fie preferând iubirea Binelui Suveran şi dorinţa de nemurire, adică filosofia.

Din Antichitate, comentatorii au pus accentul pe modalitatea în care Platon utiliza arta dialogului pentru a enunţa prin intermediul personajelor teze despre iubire ţinând întotdeauna de o dorinţă numită conştient. Or, originalitatea lui Lacan constă în a-l pune pe Socrate în locul aceluia care interpretează dorinţa discipolilor săi. Devenit psihanalist, Socrate nu alege cumpătarea din iubire pentru filosofie, ci pentru că deţine puterea de a-i declara lui Alcibiade că veritabilul obiect al dorinţei sale nu este el (Socrate), ci Agathon. Acesta este tocmai transferul: este făcut din acelaşi material ca iubirea obişnuită, dar este artificiu deoarece se îndreaptă inconştient către un obiect care reflectă un altul: Alcibiade crede că îl doreşte pe Socrate în timp ce îl doreşte pe Agathon.

După acest pas înainte, Lacan introduce în seminarul din 1961-1962 consacrat identificării o nouă perspectivă. Transferul apare aici ca materializare a unei operaţii care ţine de înşelătorie şi care constă pentru analizand în instalarea analistului în poziţia de „subiect-presupus-a-şti“, ceea ce înseamnă că analizandul îi atribuie cunoaşterea absolută.

In sfârşit, în seminarul din 1964 Lacan face din transfer unul dintre cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei, alături de inconştient, repetiţie şi pulsiune. El îl defineşte ca punere în act, prin intermediul experienţei analitice, a realităţii inconştientului. Această perspectivă îl face să lege transferul de pulsiune.

 

Germană: Ubertragung. Engleză: Transference. Franceză: Transfert.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii

About the Author

BogdanIn timpul noptii amator pasionat si discipol entuziast al domeniului gandirii si simtirii umane, am fost fascinat de mic de felul in care gandesc si traiesc oamenii. Imi place sa cred ca am inceput sa fac pace intre latura mea umanista si cea realista, de aceea ce veti vedea scris de mine aici va fi, probabil, un amestec de cercetare stiintifica, evaluare obiectiva si joc.   In timpul zilei Grafician, Web Desiger si alte titluri pompoase de provenienta americana la BonsaiMediaView all posts by Bogdan

Leave a Reply

/* ]]> */