Agresivitatea innascuta si agresivitatea invatata

Conceptia ca agresivitatea este proprie naturii umane are radacini adanci in gandirea omeneasca. Din antichitate si pana la sfarsitul secolului al XIX-lea, ca multe alte subiecte, problema a fost tratata insa mai mult speculativ. La inceputul secolului XX, abordarile incep sa capete un contur mai concret, in viziunea instinctualista a unuia dintre fondatorii psihologiei sociale, W. McDougall (1908), instinctul agresivitatii fiind central in producerea de excitare nervoasa si care, in anumite situatii, declanseaza actele violente.

Teorii mai specifice avanseaza S. Freud (cf. Geen, 1989), care in operele initiale leaga agresivitatea de libido, explicand nevrozele obsesive prin aceea ca are loc o represienevrozei ce vizeaza agresiunea fata de sexul opus. Mai tarziu, in conceptia freudiana, agresivitatea rezulta din relatia sinelui cu obiectele ce il inconjoara. Daca acestea provoaca placere, vom simti atractie si iubire fata de ele, daca ele produc sau sugereaza amenintare, frica, neplacere si durere, in timp scurt sau pe o perioada mai indelungata ni se dezvolta sentimente de ura care vor conduce la acte agresive. Dar mai consistenta este teoria freudiana care pune agresivitatea pe seama instinctului mortii propriu oricarei fiinte umane. Dorinta mortii (thanatos) ca o forta motivationala foarte pregnanta conduce, logic, la autodistrugere, numai ca daca actiunile de distrugere sunt indreptate spre altii, consumandu-se energia acumulata, ne salvam pe noi insine. Ii agresam pe altii pentru a nu ne distruge pe noi insine.

Pentru S. Freud deci, agresivitatea – desi nu direct innascuta biologic – are tot o baza instinctuala. Cu deosebire dupa aparitia lucrarii de sinteza a lui Konrad Lorenz cu privire la agresivitate (On Agression, 1966), s-a consolidat si popularizat ideea naturii biologice a acesteia. Instinctul agresivitatii ofera sanse de supravietuire si de reproducere mai mari pentru ca asigura, in principiu, un mai mare acces la hrana, atat nemijlocit (la resursele date intr-un areal), cat si prin dispersia indivizilor bataiosi pe un teritoriu mai mare si, deci, posibilitatea de a controla noi resurse. Etologii, considerand ca valoarea adaptativa a agresivitatii interspecii este evidenta, si-au concentrat atentia asupra celei dintre indivizii comuni unei specii (conspecifica). Aici se vede bine cum agresivitatea are functii pozitive nu numai in competitia pentru hrana, ci si in cea sexuala, a imperecherii. Indivizii mai agresivi si mai vigurosi, castigand in competitia pentru femele, transmit o parte din bagajul lor genetic urmasilor si astfel se reproduce inclusiv agresivitatea.

Luptele dintre membrii unei specii, prin faptul ca duc la grave raniri si la moarte, ar avea insa si serioase efecte negative asupra speciei in cauza, micsorand drastic efectivul ei. De aceea, la multe animale, instinctul agresivitatii este dublat de unul ce inhiba distrugerea totala a adversarului. Tensiunea dintre agresivitate si oprirea ei se rezolva prin comportamentul agresiv ritualizat, in care atunci cand in desfasurarea luptei (in special intre masculi) apare evidenta superioritate a unuia, adversarul invins da semne ca se recunoaste ca atare si paraseste scena, iar castigatorul, desi si-ar putea distruge oponentul, se opreste si el. Nu toate animalele insa au dezvoltat asemenea mecanisme, ci doar acelea unde pericolul de distrugere conspecifica era mare. Etologii cred ca, deoarece inainte de a inventa armele, oamenii nu aveau un echipament natural capabil de frecvente raniri grave sau mortale, ei nu au ajuns nici a mecanisme care sa controleze agresivitatea. Iata de ce, odata cu inventarea armelor – si mai ales a acelora ce au capacitatea de a omori la distanta, cand adversarul nu poate induce mila si retinere – la oameni a crescut violenta conspecifica. Desigur, etologii si sociobiologii recunosc ca exista factori sociali si culturali care ingradesc instinctul agresivitatii, dar ei subliniaza ca la om lipseste conditia inhibativa innascuta in a-l tempera.

agresivitatea innascuta ca trasatura psihologica

 

O alta abordare de natura biologista mizeaza pe importanta factorului innascut atat in dezvoltarea filogenetica cat si ontogenetica. In aceasta viziune se considera ca (pre)-dispozitia de agresivitate este genetic mostenita la fiintele umane;

  • diferentele de varsta si sex in intensitatea agresivitatii apar mai proeminent in pubertate, in sensul ca fetele apar mai putin agresive decat baietii;
  • in adolescenta si inceputul maturitatii, fetele practica mijloace de control si pedeapsa alternative agresivitatii cu mai mare frecventa decat baietii.

Pe o pozitie asemanatoare se situeaza si M. Wilson si M. Daly, care identifica gelozia sexuala ca factor major in omuciderile din randul tinerilor. Aceasta gelozie ar fi consecinta evolutiei anumitor trasaturi psihologice care sa-i asigure certitudinea paternitatii. Astfel, pentru a avea increderea ca va avea urmasi si ca acestia sunt ai lui, barbatul va cauta sa controleze partenera (partenerul) sexual, dar sa si inlature oportunitatile ca alti masculi sa fie concurenti la paternitate. in societatea moderna, resursele natural-fizice ale unor astfel de oportunitati cum erau hrana si teritoriul au fost inlocuite cu statusul si puterea sociala. Dar pe aceste domenii competitivitatea combativa exista si, nu intamplator -sustin autorii citati-, rata omuciderilor este foarte mare la tinerii urbani, la varsta cand biologic este si ea mai accentuata.

Chiar la nivelul animalic, cercetarile arata ca, cel putin la mamiferele superioare, nu functioneaza o matrice genetica rigida de agresivitate, comportamentele competitive fiind flexibile si in mare parte, invatate. La om, e problematica existenta unui instinct universal al agresivitatii, analizele transculturale si pe scara timpului istoric indicand o foarte mare variabilitate atat ca moduri de manifestare a violentei, cat si ca frecventa si intensitate a ei. Daca agresiunea ar reprezenta o tendinta universala, bine conturata si direct determinata genetic, asemenea diferente si schimbari cu greu ar fi putut avea loc. Psihologii sociali si sociologii, respingand ideea ca violenta este explicabila in primul rand prin schema ei instinctual innascuta, nu neaga orice rol al factorilor biologici.

Cromozomul Y, supranumerar, diferente in structurile neurologice si alti parametri de natura biologica au importanta in spectrul comportamentului prosocial sau al celui antisocial. S-a constatat, de exemplu, ca indivizii arestati pentru crime violente au avut in proportie semnificativ mai mare accidente neurologice in timpul perioadei prenatale decat cei care nu au savarsit astfel de crime (Baker si Mednick). De asemenea, R. Geen citeaza o serie de studii care arata o cantitate mai mare de testosteron la detinutii condamnati pentru omucidere si alte acte violente decat la ceilalti detinuti. O corelatie pozitiva intre nivelul testosteronic si al altor hormoni androgeni si agresivitate (inregistrata sau autoraportata) a fost constatata si in cercetari pe esantioane reprezentative de adolescenti sau in randul competitorilor sportivi. Cercetatorii si-au pus insa intrebarea daca asociatiile semnificative intre nivelul hormonal (in special de testosteron) ridicat si agresivitatea sporita, inseamna cu necesitate ca activitatea hormonala de un anumit tip determina agresivitatea.

Dupa cum bine se stie, simpla asociere nu spune nimic despre sensul cauzalitatii. Si, intr-adevar, numeroase investigatii experimentale au aratat ca nivelul hormonic poate creste ca urmare a unor actiuni competitiv-agresive, mai ales repetate. Oricum, relatia cauzala dintre nivelul hormonic si agresivitate este complexa, in ce priveste testosteronul, el poate fi considerat mai degraba legat direct de competitie, lupta pentru suprematie si dominatie, agresivitatea intervenind cand aceste obiective nu pot fi atinse prin alte mijloace. Asa incat, activitatea hormonala trebuie considerata mai degraba o variabila “de fundal” mediatoare, in declansarea agresivitatii in conditii situationale aversive sau percepute ca atare si cand cel amenintat nu are la indemana resurse nonviolente. R. Geen ilustreaza acest fapt prin rezultatele unor cercetari care au aratat o corelatie ridicata intre nivelul de testosteron si acte antisociale la veteranii razboiului din Vietnam apartinand clasei de jos, dar nu la cei din clasa de mijloc.

Probabil ca acestia din urma au dispus de mijloace constructive, lipsite de agresivitate pentru a rezolva conflicte interpersonale si situatii amenintatoare. Abordarea psihosociala, recunoscand asadar un fundal biologic al agresivitatii, arata ca rolul:

  • invatarii sociale,
  • al factorilor cognitivi in evaluarea costurilor si beneficiilor, 
  • al structurilor sociale formale si informal este preponderent si in domeniul comportamentelor antisociale precum agresivitatea.

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii