Termen folosit de succesorii lui Sigmund Freud pentru a desemna modalităţile fantasmatice ale relaţiei subiectului cu lumea exterioară asa cum se înfăţişează acestea în alegerile de obiecte ale subiectului.

Pentru a înţelege amploarea pe care această problematică a căpătat-o în psihanaliză în a doua jumătate a secolului XX trebuie să pornim de la concepţia freudiană despre pulsiune* şi obiectul ei, prin care aceasta încearcă să-şi atingă scopul, „adică un anumit tip de satisfacţie. Poate fi vorba de o persoană sau de un obiect parţial, de un obiect real sau de un obiect fantasmatic” (Jean Laplanche şi Jean-Bertrand Pontalis).

Pentru Freud nu există nici o conceptualizare a relaţiei ca atare, iar problema relaţiei subiectului cu obiectul este gândită în cadrul categoriei stadiilor*, în sensurile evoluţionist si biologic ale termenului. în 1924 Karl Abraham* revizuieşte această teorie divizând diferitele stadii până la a le atribui o poziţie (structurală), mai curând decât o evoluţie biologică şi introducând ideea că activităţile subiectului sunt modelate de obiectele însele sau, mai exact, de felul în care subiectul se construieşte într-o relaţie cu obiecte parţiale.

Se deschide astfel calea pentru o răsturnare radicală a perspectivei freudiene. In loc ca evoluţia subiectului să fie gândită conform rearanjărilor succesive ale relaţiei pulsionale şi sexuale cu obiectul, se va încerca de acum înainte să se arate felul cum se organizează structural activitatea fantasmatică precoce, în funcţie de tipurile de relaţii obiectale. în 1934, pe urmele lui Abraham, Melanie Klein renunţă la noţiunea de stadiu în favoarea aceleia de poziţie şi creează în acelaşi timp conceptul de obiect (bun şi rău)*. Accentul este pus pe clivajul* obiectului şi nu pe acela al Eului.

Doi ani mai târziu, în 1936, Jacques Lacan* urmează aceeaşi cale teoretizând noţiunea walloniană de stadiu al oglinzii*. Şi într-un caz, şi în altul, pentru mişcareapsihanalitică se pune problema să exploreze fundamentele personalităţii omeneşti: şinele (seif) ca imagine sau relaţie cu Altul*, obiectul în măsura în care este încorporat, introiectat, proiectat, persecutor sau, dimpotrivă, gratificant. în plan terapeutic, obiectivul este de a introduce tehnica psihanalitică în domeniul educaţiei copiilor şi de a lupta împotriva nihilismului terapeutic al psihiatriei pe terenul tratării nebuniei* si autismului*.

Kleinismul* şi lacanismul* au astfel în comun o puternică voinţă de a sesiza viaţa fantasmatică si inconştientă a omului în afara evolutionismului biologic. De aici înlocuirea noţiunii de stadiu prin aceea de relaţie cu obiectul, precum şi accentul pus pe rolul prim jucat de mamă, în vreme ce Freud privilegiase întotdeauna tatăl.

După al doilea război mondial şi în urma Marilor controverse* care au divizat British Psychoanalytical Society (BPS) în trei curente, clinica relaţiilor cu obiectul ia o asemenea amploare, încât depăşeşte concomitent şi kleinismul, şi annafreudismul*: se va vorbi atunci de o Object-Relations School (şcoală a relaţiilor cu obiectul), ilustrată de lucrările lui Michael Balint, Wilfred Ruprecht Bion*, Ronald Fairbairn*, Donald Woods Winnicott şi, mai pe larg, de grupul Independenţilor*. Aportul kleinian este întotdeauna prezent dar analiza relaţiilor obiectale nu mai vizează doar singura realitate psihică sau fantasmatică; ea se întinde asupra tuturor formelor de mediu (familial, social etc.). De acum încolo se va pune problema înţelegerii modalităţilor de inserţie a Eului în cultură (Ego Psychology*, neofreudism*), fenomenologiei tranziţiilor între non-Eu şi Eu (obiect tranziţional*) şi tulburărilor narcisice legate de radicalizarea individualismului în lumea occidentală dominată de raţiunea economică (Self Psychology*). Relaţia cu obiectul devine astfel cuvântul de ordine major al vârstei de aur a psihanalizei anglofone.

In fapt, răspândirea termenului întovărăşeşte însăşi răspândirea psihanalizei. Devenind o practică de masă, freudismul* celei de-a doua jumătăţi a secolului XX este nu numai confruntat cu sciziuni*, dar şi obligat să-şi regândească doctrina de-a lungul unei reflecţii asupra felului în care omul îşi construieşte personalitatea în raporturile cu anturajul.

în Franţa*, Lacan atacă în seminarul din 1956-1957, an în care se sărbătoreşte centenarul naşterii lui Freud, importanţa din ce în ce mai mare acordată fenomenului „relaţional”. Preocupat să atingă însuşi obiectul (în accepţiune freudiană), dar şi să menajeze autorii englezi pe care îi admiră şi din care se inspiră, Lacan critică cu violenţă clinicienii şcolii franceze, în special pe Maurice Bouvet*, membru în Societe psychanalytique de Paris (SPP) şi autor al unui articol despre relaţia cu obiectul inspirat de lucrările anglo-saxone.

Işi formulează atunci propria concepţie cu privire la relaţia cu obiectul, aflată la jumătatea distanţei între freudismul clasic, kleinism şi tezele Iui Winnicott. Punând problema obiectului în termenii lipsei şi ai pierderii, instaurează un fel de geometrie variabilă a obiectalităţii în care intervin trei modalităţi relaţionale: privarea, frustrarea şi castrarea*, ierarhizate potrivit celor trei ordine ale realului*, imaginarului* şi simbolicului*. Privarea este definită ca lipsa reală a unui obiect simbolic, frustrarea: ca lipsa imaginară a unui obiect real (o revendicare fără sfârşit) iar castrarea: ca lipsa simbolică a unui obiect imaginar (rezolvare a enigmei diferenţei între sexe*: penisul lipseşte femeii fară să o pună în inferioritate). Trei ani mai târziu, ca şi predecesorii săi, Lacan va produce propria concepţie despre obiect: obiectul a (mic)*.

 

Germană: Objektbeziehung. Engleză: Object-relaîion. Franceză: Relation d’objet.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii