incredereUn pas important pentru eliberarea din clestii urii este sa recunoastem “cuiul” care o tine pe loc: fixatia asupra “dusmanului din celalalt”. Acel dusman este imaginea interna a celui care nu ne iubeste sau nu se poarta frumos cu noi. Poate fi vazuta in tendinta noastra de a fi vigilienti. Daca nu aducem aceasta imagine interna in lumina constiintei si nu vedem cat de mult ne concentram asupra altor persoane ca amenintari potentiale, tendinta va opera in mod inconstient, otravindu-ne pentru totdeauna relatiile cu ceilalti.

Imaginea dusmanului in minte se formeaza de cand suntem copii si depindem in totalitate de parintii nostri pentru orice. Cand am primit afectiunea mamei, am dezvoltat in interiorul nostru sentimentul ca “mama este buna”. Totusi, de vreme ce nicio mama nu poate fi total sincronizata cu copilul ei, am avut si experienta unei mame care ne-a si neglijat, ne-a si frustrat, ne-a si ranit.

Copiii nu pot intelege cum un parinte poate fi “bun”, o sursa de placere si fericire pentru un minut, si “rau”, o sursa de durere si frustrare, in minutul urmator. Este necesara o doza mare de maturitate pentru a mentine o imagine echilibrata, nuantata a celorlalti, care sa includa atat calitatile lor placute, cat si pe cele neplacute. Daca ar avea copiii aceasta maturitate, ar putea fi capabili sa-si spuna: “Acum ma simt neglijat, dar imi pot da seama ca mama trece prin clipe grele. Este si ea impovarata si tensionata. A avut si ea probabil o viata grea, iar faptul ca are un copil mic aduce la suprafata toate conflictele si nevoile sale nerezolvate. Asadar, faptul ca nu poate fi alaturi de mine acum, nu inseamna ca ea sau eu am facut ceva “rau”. Daca ar fi capabili copiii de acest tip de intelegere, aproape ca nu ar mai fi nevoie de psihoterapeuti.  Deoarece copiii sunt atat de dependenti de parintii lor, ei au nevoie sa-i vada ca fiind buni. Daca si-ar vedea parintii ca fiind rai, asta ar leza sentimentul de siguranta al copiilor.

Asadar, copiii arunca imaginea mamei care produce frustrari si raneste in afara constiintei, in umbra (de unde iese in povesti in postura vrajitoarei sau mamei vitrege malefice sau, ca omolog masculin, pe post de urias rau sau capcaun). In felul acesta isi protejeaza copiii legatura stransa cu mama lor cea buna – cea care-i hraneste si are grija de ei – si isi mentin astfel echilibrul supravietuirii in conditii de siguranta. Insa ori de cate ori un aspect din experientele noastre este reprimat, isi face propria viata, crescand in intuneric asemenea mucegaiului care se imprastie intr-o magazie.

Asadar, sentimentul reprimat legat de un parinte neglijent sau frustrant infloreste intr-un final intr-un sentiment mai general al celui rau – cel care nu ne poate iubi asa cum suntem, care ameninta sa ne raneasca sau sa ne tradeze si nu poate fi demn de incredere din acest motiv. Astfel, acel “rau” isi stabileste resedinta permanenta in umbrele mintii si sufletului nostru.

Acest lucru explica una din experientele cele mai tulburatoare si surprinzatoare care se nasc in relatiile intime: intr-o dimineata doi indragostiti se pot simti iubitori, dupa care, schimband doar cateva cuvinte, ajung sa se certe la cutite. Cum se poate dizolva atat de usor iubirea in invinuiri si incriminari? Cum pot doi oameni care sustin ca se iubesc mai mult decat orice pe lume sa se intoarca unul impotriva celuilat atat de repede, reactionand agresiv si violent, ca si cum ar fi cei mai mari dusmani? Agresivitatea neasteptata a facut ca multi iubiti sa se intrebe daca nu cumva partenerul aluat-o razna sau este de fapt un monstru de tipul Jekyll-Hyde. Si mai ciudat este ca aceste izbucniri sunt deseori determinate de cele mai neinsemnate incidente.

Exploziile de furie se produc atunci cand apar spontan in constiinta imaginea celui rau si asocierile sale dureroase, si se proiecteaza asupra celui pe care-l iubim. E ca si cum gardianul nostru cu norma intreaga tine un poster cu Cel Mai Cautat Infractor pe perete si scaneaza in mod constant mediul inconjurator in cautarea lui. Asadar, de fiecare data cand partenerul nostru actioneaza, vorbeste sau ne trateaza intr-un fel care se potriveste catusi de putin cu acest profil, declanseaza un semnal de alarma foarte adanc ascuns si trecem intr-o stare combativa, confruntativa, ostila si agresiva

Dintr-odata, ii vedem pe cei la care tinem sau ii iubim mult ca pe proiectia vie a tuturor celor care ne-au ranit sau ne-au respins vreodata: “stiam eu ca n-ar fi trebuit sa am incredere in tine, esti ca toti ceilalti. Iti voi arata acum ca nu-ti mai permit sa te porti asa cu mine,” si chiar mai rau, in timp ce ne razbunam cu invinuiri, jigniri si agresivitate, determinam declansarea alarmei si reactiei partenerului. El sau ea reactioneaza atunci fata de noi aparandu-se sau cu agresivitate, ceea ce ne intareste si mai mult imaginea interioara a dusmanului. Si astfel conflictul escaladeaza…

In relatiile intime, imaginea dusmanului intern, ii determina pe parteneri sa supraevalueze si sa reactioneze exagerat la faptul ca partenerul se nimereste sa nu fie sincronizat cu ei, in timp ce ii minimalizeaza sau ii trec de tot cu vederea, in acel moment, iubirea si atentia. Deseori exista un partener nemultumit care tinde sa fie violent, in timp ce partenerul atacat tinde sa se retraga pentru a evita represaliile, manifestand chiar si o frica nejustificata fata de reactiile celuilalt.

In asta consta tragedia ostilitatii, aceasta astupand canalul prin care poate intra iubirea, intelegerea si acceptarea in interiorul sufletului nostru, indepartandu-ne de puterea terapeutica si regenerativa a acestor sentimente. Sa ne deschidem iubirii, intelegerii si acceptarii pare prea amenintator si nu mai avem incredere ca este intelept sa facem acest lucru, iar ultimul pas in a ne inchide sufletul intr-o cutie este sa acoperim vulnerabilitatea emotionala cu agresivitate, jigniri, condamnari, rigiditate: “Tu nu stii cum sa te porti cu mine….Tu nu ma iubesti cu adevarat…. Tu nu esti capabil sa ma intelegi… Tu nu stii cum sa vorbesti cu mine si nu ma respecti…”

Insa, in felul acesta, agresivitatea si ostilitatea noastra, ne infrange chiar pe noi, nu numai pentru ca ne face sa ne inchidem fata de iubire si intelegere, dar ii determina si pe ceilalti, care sunt tintele noastre, sa se inchida la randul lor, sa se indeparteze, autoizolandu-ne de lume si de viata in general…. si astfel devin nemultumirile noastre interioare  profetii cu capacitate de autoimplinire in exterior (ceea ce credem este confirmat de catre ceilalti).

Un psihiatru american, Vamik Volkan a studiat felul cum aceasta fixatie mentala, a “celui rau”, actioneaza in anumite grupuri si chiar natiuni, care se definesc ca victime, pe baza unor nedreptati si opresiuni vechi. Volkan foloseste termenul de “trauma aleasa” pentru a descrie fenomenul. Privind lumea prin lentilele unei traume alese, in interiorul unor astfel de grupuri se pandesc tot timpul pericolele si amenintarile din partea unor membri sau chiar din partea altor grupuri asemanatoare. Asta ii determina sa actioneze in moduri defensive si agresive care genereaza frica si animozitate in unuii membri, care reactioneaza la randul lor retragandu-se sau ripostand ostil, confirmand astfel parerile “agresorului-victima” ca lumea este rea, ca lumea nu-l intelege si deci nu sunt demni de el.

In mod similar, cu totii avem o trauma aleasa – ca nu primim destula iubire si acceptare. Si povestea noastra despre cel rau care ne-a neindreptatit si ne-a privat de ceea ce meritam genereaza teama, suspiciune, resentimente, neincredere si intr-un final agresivitate care, in mod inevitabil, ii indeparteaza pe ceilalti de noi si ne saboteaza relatiile, reconfirmand astfel vechea credinta ca nu suntem iubiti sau demni de iubire. Astfel continuam sa activam trauma initiala a copilului, generand in continuu dovezi noi ca lumea este un loc rau si nedreptate, lipsit de iubire.

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii