Pentru a desemna organul masculin se utilizează diverşi termeni. Dacă penis este rezervat membrului real, falus, derivat din latină, desemnează mai curând organul în sens simbolic, în timp ce se numeşte itifalic sau itifal (din grecescul ithys: drept) cultul falusului ca organ masculin în erecţie. Investiţi cu o putere suverană, atât în celebrarea misterelor antice, cât şi în diferite religii păgâne sau orientale, zeii itifalici şi falusul au fost respinşi de religia monoteistă, care considera că trimit la o epocă barbară a umanităţii, caracterizată de practici orgiastice.

Revendicat de Sade în secolul Luminilor, într-o contestare radicală a creştinismului, apoi de Nietzsche o sută de ani mai târziu, falusul devine pentru sectele perioadei moderne, după cum va încerca să o arate Hermann Rorschach, instrumentul unei adevărate supuneri a membrilor comunităţii, constrânşi să asculte poruncile sexuale ale guru-ului şi să-i idolatrizeze organul. în istoria psihanalizei, toate psihoterapiile de tip orgastic s-au dezvoltat în numele unui cult biologic şi sexologie al organului masculin.

Termenul falus nu a fost deci utilizat decât foarte rar de Sigmund Freud, în legătură cu fetişismul* sau cu refuzul*, şi deseori ca sinonim pentru penis. în schimb, adjectivul falie are un rol foarte important în teoria freudiană a libido*-ului unic (de esenţă masculină), în doctrina sexualităţii feminine* şi în aceea a diferenţei între sexe*, în sfârşit în concepţia diferitelor stadii* (oral, anal, falie, genital). Falocentrismul* freudian a făcut obiectul unei vaste discuţii, atât în interiorul mişcării psihanalitice, în care Melanie Klein, Ernest Jones şi şcoala engleză au contestat monismul sexual în profitul unui dualism, ca şi la feministe, care au văzut în această doctrină expresia unui „falocratism“ sau a unui „falogocentrism“.

Nietzschean de cultură catolică, admirator al lui Sade şi prieten cu Georges Bataille (1897-1962), Jacques Lacan a reactualizat cuvântul falus în cea mai pură tradiţie a unui anticreştinism care îşi împrumuta sursele de la iubirea mistică şi de la filosofia platonică. Spre deosebire de Freud şi kleinieni, Lacan s-a îndepărtat deci cel mai mult cu putinţă de concepţia biologică a sexualităţii, interesându-se mai mult de perversiune decât de nevroză, de juisanţă* decât de plăcere, de dorinţă* decât de nevoie, de obiectul (a) mic* decât de pulsiune. Fascinat de toate formele de transgresiune, dar având certitudinea că falusul este un atribut divin inaccesibil bărbatului şi nu organul plăcerii şi al suveranităţii virile, Lacan a făcut din el, începând din iulie 1956, semnificantul* însuşi al dorinţei, aplicându-i majuscula şi evocându-1 iniţial ca „falus imaginar“, apoi ca „falus al mamei“ înainte de a trece în sfârşit la ideea de „falus simbolic“. A revizuit astfel teoria freudiană despre stadii, sexualitatea feminină şi diferenţa între sexe, arătând cum complexul Oedip* sau castrarea* constă într-o dialectică „hamletiană“ a lui: a fi sau a nu fi falusul, a-l avea sau a nu-l avea.

Germană: Phallus. Engleză: Phallus. Franceză: Phallus.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii