Stare în care se găseşte un subiect atunci când i se refuză sau când îşi interzice satisfacerea unei cerinţe de origine pulsională.

În limbajul curent, utilizarea termenului frustrare pentru a desemna în mod nediferenţiat neplăcerea, insatisfacţia, chiar contrarietatea, tinde să oculteze miza conceptuală a cuvântului în doctrina freudiană şi în teoretizarea lacaniană.

Pentru Sigmund Freud, lucru manifest începând cu articolul din 1912 „Despre tipurile de intrare în nevroză“, frustrarea (Versagung) nu implică sistematic ideea de pasivitate. Freud grupează sub acest termen atât insatisfacţia datorată refuzului unui agent exterior de a răspunde la o exigenţă libidinală, cât şi insatisfacţia legată de factori interni, inhibiţii, apărări ale Eului, care duce la formulări ezitante, stângace sau imposibile ale cerinţei.

După importanta modificare metapsihologică introdusă de conceptul de narcisism, Freud efectuează în 1916, în articolul „Câteva tipuri de caractere desprinse din practica psihanalitică”, o distincţie între frustrarea externă şi frustrarea internă. „Practica psihanalitică ne-a oferit această teză: fiinţele umane devin nevrozate ca urmare a frustrării. Nevroza rezultă din conflictul dintre dorinţele libidinale ale omului şi Eu, parte a lui, locul pulsiunilor de autoconservare şi al idealurilor, care veghează pentru a evita neplăcerea produsă de stările de excitaţie excesivă. Frustrarea unei satisfaceri reale constituie deci una din cauzele nevrozei.

Cum să dai seamă însă de acele cazuri în care subiectul se îmbolnăveşte tocmai în momentul când dorinţa sa este pe punctul de a se împlini? Dincolo de exemplele clinice oferite de Freud, se poate evoca acela al atleţilor care apar brusc atinşi de ceea ce numim de obicei teama de a câştiga. Aparent, există aici o contrazicere a tezei frustrării drept cauză a suferinţei nevrotice. Rezolvarea acestui obstacol presupune distincţia între o frustrare externă şi una internă. „Dacă, în realitate, scria Freud, dispare obiectul prin care libido*-ul îşi poate găsi satisfacerea, există atunci o frustrare externă. Ea este în sine fără efect, rămâne nepatogenă, atât timp cât nu i se asociază o frustrare internă.“

Frustrarea internă este întotdeauna prezentă, marcă a permanenţei conflictului între Eu şi libido, dar „nu acţionează înainte ca frustrarea externă reală să îi pregătească locul”. în situaţiile contradictorii evocate mai sus, frustrarea internă intervine după ce „frustrarea externă a lăsat locul împlinirii dorinţei*11. Cât timp această dorinţă, dorinţa de a învinge, de a reuşi etc., rămâne în umbra fantasmei, Eul o tolerează: Eul intervine la apropierea împlinirii ei, în momentul în care fantasma este pe punctul de a fi obiectul unei transformări reale, pentru a inhiba, aneantiza operaţia.

în 1927, în Viitorul unei iluzii*, Freud dă o definiţie loarte precisă a termenului frustrare, pe care îl pune în relaţie cu interdicţia şi privarea. Frustrarea este considerată drept rezultat al nesatisfacerii unei pulsiuni, interdicţia ca mijloc prin care se aplică frustrarea, iar privarea ca o stare produsă de interdicţie. In măsura în care este rezultatul unei nesatisfaceri libidinale, explică Freud, frustrarea este şi produsul acestei limitări generale pe care o constituie cultura, modalitate de socializare a fiinţei umane. Frustrarea apare astfel ca stare inerentă condiţiei umane.

Starea de frustrare este o dimensiune esenţială în cura psihanalitică. Ea trebuie menţinută de analist, în special prin respectarea regulii abstinenţei*, frustrarea constituind unul dintre motoarele de desfăşurare a curei, un mijloc important de luptă împotriva rezistenţelor*.

Jacques Lacan înscrie conceptul de frustrare în topica sa: real*, simbolic* si imaginar*. Frustrarea constituie modalitatea prin care copilul trăieşte a doua fază a desfăşurării Oedipului*. Intruziunea paternă privează mama de falus şi frustrează astfel copilul de mamă.

In seminariile din anii 1956-1957, Relaţia cu obiectul, Lacan determină registrele respective ale frustrării, privării şi castrării*. Stabileşte caracterul primordial al relaţiei cu obiectul, natura absenţei astfel constituite, pentru a distinge cele trei procese. Dacă această relaţie specifică trăirea unui timp al fazei oedipiene, frustrarea, definită de Lacan ca absenţă imaginară a obiectului real, îşi găseşte originea în „traume, fixaţii, impresii, provenind din experienţe pre-oedipiene“. Din acest motiv, ea constituie „terenul pregătitor, baza şi fundamentul” Oedipului.

Lacan revine la această înscriere a frustrării în câmpul imaginarului în anul următor, în seminarul Formaţiunile inconştientului. Frustrarea este studiată aici ca efect al unei cerinţe excesive, la limita formulabilului, referitoare la un obiect real si ca atare imposibil. Penisul, obiect al frustrării la fetiţă, constituie modelul originar al acestui obiect imposibil, iar descoperirea de către copil a absenţei lui la femeie provoacă frustrarea, punct de ancorare a manifestărilor nevrotice, cum o demonstrează observaţia clinică în cazul „micului Hans“ (Herbert Graf*).

Germană: Versagung. Engleză: Frustrat ion. Franceză: Frustration.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii