<<Ipoteza noastra de lucru este ca mitul care poarta numele lui Pygmalion reuseste cel mai bine sa ilustreze procesul idealizarii obiectului, rolul ei in viata psihica a individului. De asemenea, acest mit dezvaluie cel mai bine pozitia intermediara a idealizarii ca fenomen psihic situat intre stadiul narcisic si cel oedipian.

Asteptam de la mitul lui Pygmalion sa ne raspunda la mai multe intrebari:

  • Ce idealizam?
  • Pornind de la ce?
  • Ce ridicam la rang de model, de esenta superioara?
  • Cum ajungem sa idealizam?
  • Care este originea idealizarii?
  • Ce castig reprezinta ea pentru elaborarea psihica?
  • Vorbind despre idealizare vorbim toti despre acelasi lucru?

Inainte de a incerca sa raspundem la aceste intrebari sa-l lasam pe Ovidiu sa ne descrie peripetiile celebrului sculptor in cartea a X-a a cartii sale „Metamorfoze”:

„Pygmalion pentru ca le-a vazut ducand o existenta marcata de faradelegi, plin de oroare pentru viciile pe care natura le-a daruit cu darnicie femeii, traia fara sotie,
celibatar, si a petrecut mult timp fara o partenera cu care sa imparta patul. Totusi cu un talent minunat si plin de succes, el a sculptat in fildesul alb ca zapada, un corp caruia el ii da o frumusete pe care nici o femeie nu o poate avea de la natura. El se indragosti de opera sa. Ea avea infatisarea unei fecioare adevarate pe care am fi crezut-o vie si – dornica sa se miste, daca pudoarea nu ar fi impiedicat-o. (…) Pygmalion se minuneaza si inima sa se aprinde pentru acest simulacru de corp. Adesea el atinge cu mainile opera sa pentru a-si da seama daca este carne sau fildes dar nu isi poate marturisi ca este de fildes. El ii da sarutari si isi imagineaza ca ele ii sunt inapoiate; ii vorbeste, o strange in brate si i se pare ca simte carnea cedand sub degetele sale, il cuprinse chiar teama ca membrele ei vor pastra o urma livida datorita imbratisarilor sale. El o mangaie, ii aduce daruri (…) o imbraca cu haine scumpe, ii pune la deget inele cu pietre pretioase, la gat lungi coliere; Totul ii sta bine, iar goala este la fel de frumoasa. (…) El o numeste companioana patului sau (…)”. Pygmalion adreseaza apoi o ruga lui Venus: „Daca este adevarat, o, Zei, ca voi puteti acorda totul, eu va adresez dorinta ca sotia mea sa fie – si pentru ca el nu indrazneste sa spuna: fecioara de fildes – asemanatoare fecioarei de fildes”. Venus a inteles ce isi dorea Pygmalion. Acesta se intoarce acasa se apropie de statuie si o saruta. „Carnea ei i se paru calduta. El isi apropie gura din nou. O mangaie cu mainile: la atingere, fildesul devine moale” ca o ceara. „Stupefiat, plin de o bucurie amestecata cu teama el atinge din nou cu mana obiectul dorintelor sale. Era un corp viu: venele bateau la contactul cu degetele lui”. Pygmalion o saruta. „Fecioara a simtit sarutarile pe care el i le dadea si a rosit. Ridicand o privire timida spre lumina, in acelasi timp cu cerul ea a vazut pe cel care o iubea. Venus este prezenta la unirea lor care este opera sa. Si cand, pentru a noua oara, luna s-a inchis peste discul sau plin, tanara fata a adus-o pe lume pe nimfa Paphos (…)”. (traducerea din Ovidiu este realizata de autorul articolului de fata dupa versiunea franceza aparuta la editura Flammarion in 1966).

Idealizarea ca purificare a dorintei

Pygmalion pentru care femeile sunt asociate cu faradelegea si viciul se daruieste artei din dispret pentru acestea. In aceasta tendinta unei dorinte „pure”, remarcam o austera detasare de obiect, o distanta orgolioasa de ceea ce este taxat ca impur. El pare sa fie imboldit de o dorinta de purificare a murdariei si aceasta printr-o rasturnare de valori si de placeri comune. Putem interpreta aceasta ca pe o incapacitate de a infrunta femeia reala: „el traia fara sotie, celibatar si a petrecut mult timp fara o companioana cu care sa imparta patul”.

Pygmalion urmeaza himera fabricarii obiectului viselor sale. El vrea sa faca realitate din visul sau. Prin aceasta, el refuza cautarea altuia, riscul pe care aceasta cautare il presupune: a trai deceptia, a accepta gelozia, a accepta faptul ca obiectul ar putea avea un alt obiect de placere, furia ca obiectul este diferit de imaginea proiectata pe el, suferinta pe care o poate determina conflictul. Pygmalion refuza sau neglijeaza satisfactiile placerilor cunoscute si experimentate.

1. De la crearea la perceperea obiectului ideal

Un element esential al derularii mitului pare sa fie faptul ca Pygmalion trece de la o pozitie de creare la o pozitie de receptare a operei sale: „cu un talent minunat si plin de succes, el a sculptat in fildesul alb ca zapada un corp caruia el ii da o frumusete pe care nici o femeie nu o poate avea de la natura. El se indragosti de opera sa.”

Aceasta trecere deschide eul, ii da posibilitatea unei intoarceri spre celalalt prin intermediul unui partener care din narcisic devine obiectal. Exista aici o rasturnare: pozitia de creare (activa) devine o pozitie de receptare (pasiva) ceea ce arata la Pygmalion o problematica organizata in jurul debordarii pactului estetic prin seductia exercitata de opera si prin pulsionalitatea receptorului. Intr-adevar, intalnirea dintre spectator si opera se realizeaza de obicei in cadrul format de un pact estetic inconstient care permite pulsiunii sa ramana continuta in relatia subiect – opera. Insa Pygmalion este depasit in cursul contemplarii estetice de catre pulsionalitatea sa, subiectul receptor (ca orice subiect care idealizeaza prea intens un obiect) nu-si mai poate contine fantasmele si pulsiunile sexuale.
Idealizarea pune cu acuitate problema raportului pulsiunii cu obiectul sau. Pentru Freud nu exista subiect decat ca subiect al pulsiunii, adica subiectivitatea se manifesta cu ocazia unui scop pulsional care este de indeplinit, a unui obiect de cucerit.

Subiectivitatea este purtata de o forta care il face pe subiect sa iasa din el insusi, il invita sa se implineasca in aceasta cautare. In Pygmalion, vedem un subiect care trece de la o stare detensionata la o stare de brusca tensiune, de dorinta pasionala pentru un subiect care il atrage puternic.” Putem gasi, in termeni de „pulsiune” si „obiect” doua explicatii pentru aceasta schimbare :

a) Putem admite ca obiectul si calitatile sale sunt ratiuni suficiente pentru aceasta ruptura de echilibru. Dar stim ca acelasi obiect nu  produce aceleasi reactii la un alt subiect.
b) Trebuie atunci sa decidem ca explicatia acestei schimbari este de gasit la subiect. Dar constatam repede ca alte obiecte sunt incapabile sa nasca aceleasi reactii.

A. Green concepe cauzalitatea acestui fenomen astfel – in relatia dintre cei doi membri ai cuplului. Ceea ce remarcam in cazul lui Pygmalion este faptul ca trasaturile obiectului sunt proiectate de catre subiect, si in final, calitatile obiectului sunt asteptari ale subiectului. Exista deci o asemanare intre subiect si obiect. Green postuleaza o capacitate de iluzie care il face pe subiect sa investeasca acest obiect cu proprietati pe care acesta din urma nu le are sau in orice caz nu in gradul in care ii sunt atribuite.

A idealiza inseamna a proiecta frumusetea unei reprezentari interne pe o realitate, lipsita de farmec pentru subiect. Pygmalion, inainte de a o sculpta pe Galateea nu poate investi un obiect real, el nu putea crede ca o femeie reala poate avea trasaturi comune cu imaginea idealizata interna. El prefera sa isi ofere un obiect facut dupa imaginea reprezentarii pe care o poarta in interior. Obiectul ideal pe care il poarta in sine nu poate avea corespondente in exterior. Tuturor femeilor reale le lipseste ceva care pentru Pygmalion este esential, vital. El refuza sa renunte la un obiect (primar ?), refuza sa deplaseze o investitie originara spre un obiect exterior, prezent, real.

A idealiza inseamna a impune obiectului identitatea cu o reprezentare interna. Dupa cum am mai spus, capacitatea de deplasare ramane minima la Pygmalion. Obiectul dorit trebuie sa fie analog cu un obiect intern. Daca acest obiect extern este in final creat, el aduce riscul unei excitatii permanente. In consecinta, obiectul sexual idealizat nu are statutul unui obiect refulat ci persistenta unei imagini excitante. Care ar putea fi beneficiul unei astfel de stari? Putem emite ipoteza ca indragostitul se afla in situatia de a vorbi doar despre obiectul sau de preferinta, doar despre ce resimte din cauza celuilalt. El vorbeste mereu de celalalt si niciodata despre sine insusi, despre propriile pulsiuni pe care astfel le refuza si le respinge. Subiectul evita astfel confruntarea cu propriile sale pulsiuni (partiale).

A idealiza inseamna a inlocui interdictia – care nu functioneaza – cu ceva inaccesibil. Subiectul nu pare sa poata elabora excitatia fata de obiectul interzis decat  printr-o modificare a obiectului: acesta trebuie sa devina inaccesibil daca nu este interzis. Intr-un prim timp, Pygmalion nu se atinge de partenera dorita, care are pentru el o semnificatie incestuoasa, nu pentru ca ar fi interzisa de o lege a tatalui, ci doar pentru ca ea este inaccesibila („calitate” atribuita de subiectul insusi).
Observam ca obiect este pus intr-o pozitie de tensiune care nu se poate rezolva prin refulare sau prin satisfacere. Se pare, insa, ca pericolul excitatiei neintrerupte date
de prezenta obiectului precum si lupta impotriva acesteia este de preferat alternativei absentei obiectului ideal (care este reprezentatul unui obiect originar).

2. Perioada de creare a obiectului ideal

Exista, credem noi, o analogie intre crearea de catre Pygmalion a unei partenere ideale si formarea la un subiect a reprezentarii obiectului iubit ideal. Ceea ce face
Pygmalion in opozitie cu ceilalti oameni este sa reuseasca sa dea o forma exterioara perfecta reprezentarii interne a unei femei perfecte.
Obiectul ideal este asemanator creatorului sau. Galateea are o insusire ce o aproprie de creatorul sau, ea are „infatisarea unei fecioare adevarate pe care am fi crezut-o vie”. Virginitatea comuna lui Pygmalion si statuii sale descrie in ce fel o figura anticipatoare a obiectului se formeaza initial ca dublu al subiectului, dublu care semneaza insa inceputul dezintegrarii bisexualitatii psihice. Aceasta virginitate impartasita este conditia ca obiectul sa fie considerat suficient de apropiat si de
familiar.

Idealizarea ca aparare narcisica

Toate elementele relatiei sculptorului cu iubita sa par sa indice prezenta unor enorme nevoi narcisice si necesitatea protectiei impotriva amenintarii de a-si vedea narcisismul ranit. Kohut vorbeste de un transfer idealizant asupra celuilalt exprimat prin formula „tu esti perfect si eu fac parte din tine” si de un transfer in oglinda care este o remobilizare a unui Sine grandios : „eu sunt perfect si am nevoie de tine pentru a o confirma”. Relatia lui Pygmalion cu opera sa pare sa se inscrie permanent in aceste forme de transfer narcisic.

Idealizare imobilizeaza obiectul

Prin crearea unui obiect inanimat, un obiect care raspunde tuturor dorintelor legate de perfectiune si de frumusete, Pygmalion incearca sa fixeze, sa mortifice ceea ce este viu in el si in celalalt, sa creeze o lume monolitica care are toate aparentele mortii. Vedem cum idealizarea ingheata miscarea si devenirea la nivelul aparentei.

Idealizarea ca refuz al realitatii si al lipsei

Idealizarea este legata de devalorizarea realitatii. Spaima lui Pygmalion este ca nici o femeie nu poate fi conforma cu dorinta creatorului si stapanului ei. A accepta realitatea celuilalt inseamna a accepta lipsa, incompletitudinea. Insa idealizarea vizeaza crearea unei stari fara conflict din care lipsa este absenta. Ea il inchide pe subiect intr-o fascinatie pentru un obiect care este o ratacire, o iluzie si care instaureaza o dependenta proportionala cu speranta care a fost plasata in el. Idealizarea este garantul ca eul poate crea un obiect care nu il departeaza de starea anterioara, este refuzul „imperfectiunii” in numele reeditarii unei stabilitati primare.

Idealizarea este o investire narcisica a obiectului

Ceea ce il intereseaza pe Pygmalion este crearea unei parti narcisice a obiectului (prin afirmarea frumusetii unice si a perfectiunii statuii care se rasfrange asupra creatorului ei). Idealizarea regleaza relatia subiectului cu partea narcisica din obiect. Legatura cu partea narcisica din celalalt da astfel iluzia mentinerii unei relatii cu un obiect originar. In acest sens, idealizarea este o aparare impotriva suferintei originare a pierderii. Ea procura o stare care reconciliaza cu exilul din paradis, ea permite regasirea unei relatii diadice cu mama (fara prezenta unui tert). Obiectul prezent – obiect idealizat – este presupus a fi o replica perfecta a unei imagini interioare, el este deci un obiect care umple, fara rest, asteptarile subiectului sau altfel spus, un obiect care da iluzia, in prezent, a unei asteptari implinite.

Idealizarea indeparteaza de neplacere si o compenseaza

Incovenientul este evident: ca ne indeparteaza de reamintirea utila a unei imperfectiuni de corectat. Ea procura o asigurare fatalista in care asteptarea este suficienta pentru ca viitorul trebuie sa duca, infailibil, fara un efort din partea subiectului, catre solutia asteptata.

3. Momentul de „receptare” a operei

„Pygmalion se minuneaza si inima lui se aprinde pentru acest simulacru de corp”. Calitatea realizarii sculpturii ne invita sa ne gandim ca ea este produsul unor procese care tin de sublimare. Dar raportul de receptare a lui Pygmalion fata de statuia sa este legat de un imposibil al sublimarii. Pygmalion trece de la pozitia de creator la cea de receptor. Din acest moment, obiectul care a fost mai intai un obiect narcisic se dovedeste a fi un obiect erotic pentru ca el reprezinta corpul gol al unei tinere fete. Cu aceasta ocazie este regasit un primat al pulsiunilor partiale (Pygmalion priveste, imbratiseaza, atinge statuia), iar sublimarea nu mai poate deturna sexualitatea de scopurile ei. Din acest moment opera nu mai este perceputa ca atare ci ca o prezentare a obiectului fara un detaliu, viata, adica, pe scurt spus, fara pulsiuni. Pentru genitorul Galateei, debordat de pulsiunile pe care la inceput le nega in bloc, pulsiunile partiale vin sa formeze o placere preliminara. Altfel spus, ele relanseaza dorinta genitala. Pulsiunile convocate prin intalnirea cu statuia nu mai pot fi continute. Ele trebuie sa gaseasca un raspuns sexual, o descarcare si nu un raspuns in registrul sublimarii. Pentru Pygmalion, in acest moment, opera sa nu mai neaga pulsiunea ci ii trimite excitatia sa.

Obiectul ideal nu opune nici o diferenta

Galateea este astfel creata pentru a nu opune nici o rezistenta, nici o diferenta creatorului ei. Ea nu are istorie personala, dorinte si nici subiectivitate. In calitate de obiect ideal ea nu exista decat prin si in gandurile lui Pygmalion. Exista aici o distanta fata de opinia lui Freud care asocia supraestimarea celuilalt cu o scadere a stimei de sine (in „Pentru a introduce narcisismul” – 1914). Iubirea lui Pygmalion pare sa includa supraestimarea femeii iubite dar nu prezinta semne ale inferioritatii fata de ea.

Idealizarea este si o dorinta de stapanire

Ceea ce lipseste in relatia dintre cei doi pare sa fie spatiul pentru reciprocitate. Partenera idealizata este strivita de catre proiectiile sculptorului. Propria participare a celuilalt este depasita de idealul proiectat. Femeia nu are nimic de facut in afara faptului de a se supune unei scheme prestabilite.

Idealizarea obiectului inseamna si preludiul acceptarii celuilalt

Pygmalion sfarseste prin a cere metamorfoza statuii, implinirea in plan real a dorintelor sale sexuale genitale. El face un prim pas, plin de consecinte, spre acceptarea diferentei intre sexe si intre generatii, spre tolerarea alteritatii si concilierea conflictului intre dorintele violente si identificarea cu obiectul, spre acceptarea pierderii controlului in cadrul placerii sexuale. Toate acestea semneaza aparitia unui nou scop sexual, cel genital.

Idealizarea obiectului neaga dorintele acestuia

In ambiguitatea si polisemia sa, sfarsitul acestui mit permite mentinerea dinamicii evolutive a lui Pygmalion. Cand Ovidiu scrie „ridicand o privire timida spre lumina, si in acelasi timp spre cer, ea il vazu pe cel pe care il iubea” se pare ca primul orizont al Galateei este creatorul ei (ca mama pentru copil) si in acelasi timp exista o relatie intre amanti. Fantasma pe care Pygmalion o are in aceste momente este cea de a fi totul pentru obiect, vointa de a inlocui si prin aceasta de a exclude, toate obiectele obiectului. Am remarcat deja ca o limita importanta a maturarii lui Pygmalion este faptul ca evita problema dorintelor celuilalt.
Pygmalion reuseste sa faca din imposibilul incestului abia voalat o relatie posibila. Observam ca, prin opozitie cu Oedip si Narcis, Pygmalion nu este pedepsit pentru dorintele sale.

Idealizarea are un dublu statut: ea este semnul unei dezvoltari, ea poarta cu sine functia ce permite diferentierea eu – obiect, trecerea de la narcisism la acceptarea
obiectului. Este mai usor de acceptat in sine un obiect idealizat. Acesta nu face niciodata efractie, el nu suscita o angoasa de intruziune. In acelasi timp, idealizarea
poarta pentru totdeauna un stigmat, cum spune Freud, un „stigmat narcisic” prin relatia stabilita intre eu si obiect. Subiectul proiecteaza propriile sale dorinte asupra celuilalt care nu este acceptat in diferenta sa.>>                                                                                                                                       „Idealizare si Dragoste” – Corneliu IRIMIA

Corneliu Irimia

Acest articol este o completare a articolului: Idealizarea Iubirii

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii