Incest
Este numită incest o relaţie sexuală fără constrângere sau viol între cosanguini sau adulţi legaţi prin alianţă (care au atins vârsta majoratului legal) şi interzis de legile fiecărei societăţi: în general, mamă şi fiu, tată şi fiică, frate şi soră. Prin extensie, interzicerea se poate întinde la relaţiile sexuale între unchi şi nepoată, mătuşă şi nepot, tată vitreg şi fiică, mamă vitregă şi fiu, mamă şi ginere, tată şi noră.
În cvasitotalitatea societăţilor cunoscute, cu excepţia câtorva cazuri, printre care faraonii Egiptului sau vechea nobilime hawaiiană, incestul a fost întotdeauna sever pedepsit, apoi interzis. De aceea este atât de des ascuns şi resimţit ca o tragedie de cei care îl săvârşesc. Interdicţia este latura negativă a unei reguli pozitive: obligaţia exogamiei. în societăţile democratice de la sfârşitul secolului XX, ea se aplică mai puţin actului sexual incestuos însuşi cât căsătoriei. Actul este reprobat de opinia publică şi întotdeauna trăit ca o tragedie apărută din nesocotinţă sau conducând la nebunie* sau sinucidere*, dar nu mai este pedepsit ca atare dacă unul dintre parteneri nu depune plângere. într-adevăr, legile moderne nu intervin în viaţa sexuală privată a adulţilor majori. Ele nu pedepsesc decât pedofilia (incestuoasă sau nu), violul, exhibiţionismul sau atingerea la pudoare. Cât despre căsătoria incestuoasă, aceasta este interzisă prin lege în toate ţările şi nu se admite nici o filiaţie pentru un copil provenit dintr-o asemenea relaţie: doar mama poate, în acest caz, să recunoască copilul, declarând tatăl necunoscut.
Faptul că incestul a fost dintotdeauna interzis în majoritatea societăţilor, fie prin pedeapsă corporală, fie prin interdicţie legală, pune clar în evidenţă caracterul universal al tabu-ului. în aceste condiţii, orice discurs asupra incestului se prezintă la început ca o reflecţie asupra interdicţiei şi asupra necesităţii fundamentării etice a acesteia pentru a asigura trecerea de la natură la cultură.
Antropologii şi sociologii au invocat trei argumente pentru a explica existenţa acestei interdicţii. Lewis Morgan (1818-1881) a subliniat că interdicţia este o modalitate de a apăra societatea de efectele nefaste ale cosanguinităţii. Havelock Ellis şi Edward Westermarck (1862-1939) au afirmat ulterior că interdicţia se explică prin sentimentul de repulsie faţă de actul incestuos. în sfârşit, Emile Durkheim (1858-1917) a propus ca interdicţia să fie înţeleasă ca supravieţuire a unui ansamblu de reguli impuse societăţii de legea exogamiei.
Freud abordează chestiunea incestului prin intermediul tragediei lui Oedip*, într-o scrisoare din octombrie 1897 către Wilhelm Fliess: „Fiecare magistrat a fost într-o zi în germene, în imaginaţie un Oedip.“ Cincisprezece ani mai târziu, în Totem şi tabu*, contrazice toate lucrările antropologice din epocă arătând că interdicţia are ca origine nu oroarea pe care o inspiră incestul, ci dorinţa* pe care o suscită. Prin această răsturnare esenţială, care înscrie interdictia în inima culturii si a relaţiei subiectului cu legea, Freud declanşează dezbaterea asupra universalităţii complexului Oedip*. Perspectiva sa este evoluţionistă şi se sprijină pe fabula darwiniană a hoardei sălbatice.
După disputele dintre Bronislaw Malinowski şi Geza Roheim, trebuie să aşteptăm publicarea lucrării lui Claude Levi-Strauss, Structuri elementare ale rudeniei, în 1949, pentru ca problema interdicţiei să fie pusă altfel decât într-un cadru evoluţionist sau prin intermediul opoziţiei între culturalism* şi universalism. în loc de a căuta geneza civilizaţiei într-o ipotetică renunţare a oamenilor la practica incestului (oroarea faţă de act) sau, din contră, de a opune acestei geneze florilegiul diversităţii culturilor, Levi-Strauss arată că interdicţia realizează trecerea de la natură la cultură: „Ea nu este nici de origine pur culturală, nici de origine pur naturală. Nu este nici un dozaj de elemente compozite luate parţial din natură şi parţial din cultură. Constituie demersul fundamental graţie căruia şi mai ales prin care se realizează trecerea de la natură la cultură. In acest sens, aparţine naturii pentru că este o condiţie generală a culturii şi în consecinţă nu trebuie să ne mire faptul că din natură îi vine caracterul formal, adică universalitatea.44
Dacă este o necesitate structurală internă a trecerii de la natură la cultură, interdicţia incestului este de asemenea, din punct de vedere freudian, expresia necesară a culpabilităţii omului faţă de o dorinţă incestuoasă refulată.
Să notăm că mişcarea psihanalitică, preocupată de bunele moravuri, a avut întotdeauna tendinţa să mascheze tragediile istoriei ei, în special transgresiunile sexuale, nebunia şi sinuciderile membrilor comunităţii sale. Totuşi, începând din 1925, discipolii lui Freud au transpus în International Psychoanalytical Association (IPA) regula interdicţiei incestului interzicând, cu pedeapsa excluderii, practicile endogami-ce: interzicerea de a analiza membri ai propriei familii sau dintr-o aceeaşi familie (copii, părinţi, soţi, nepoţi, nepoate); interzicerea oricărei forme de relaţii sexuale, chiar afective, cu un pacient; interzicerea de a amesteca terapia şi viaţa privată, de pildă analizând un iubit sau o iubită. Bineînţeles, aceste reguli au fost adesea încălcate chiar de aceia care se prezentau profesori ai virtuţii, dar niciodată existenţa lor nu a fost pusă în discuţie de vreo instituţie freudiană, indiferent de tendinţe.
Freud a avut ocazia să abordeze problema interdicţiei pe teren clinic o dată cu Marie Bonaparte. în jurnalul său, la 28 aprilie 1932, prinţesa notează că fiul ei, Pierre de Grecia (1908-1979), pe atunci în analiză cu Rudolph Loewenstein, i-a scris o scrisoare în care îi mărturiseşte tentativa sa de incest: „Dacă aş petrece o noapte cu tine, poate că m-aş vindeca.” La 29 aprilie ea scrie că propria sa tentativă de incest i s-a stins în braţele amantului. In fine, la 30 aprilie notează că Freud a răspuns la scrisoarea în care îi cerea să-i lămurească justificarea interdicţiei.
Această scrisoare a fost publicată de Ernest Jones* în 1957, în afara contextului în care fusese scrisă. Prudent, Freud începea prin a sublinia că obişnuita raţiune a „tabu-ului” era insuficientă pentru a justifica interdicţia. Apoi compara incestul cu canibalismul subliniind că, dacă nimic nu interzice unui subiect să mănânce carne de om, nici o societate modernă nu permite unui om să-şi omoare vecinul pentru a-l devora. In fine, sublinia că incestul este un act antisocial, cum ar fi abrogarea restricţiilor sexuale necesare menţinerii civilizaţiei. De fapt, îi dădea lui Mărie Bonaparte o interpretare* care justifica interdicţia fără a interzice actul însuşi.
Freud angajează astfel pe teren clinic puterea simbolică a unui cuvânt capabil să definească raportul subiectului cu legea. Este foarte posibil ca, fără acest cuvânt, prinţesa să fi trecut la act: „S-ar putea întâmpla, spune Freud, ca cineva scăpat de sub influenţa refulărilor filogenetice să practice incestul iară prejudicii, dar nu am putea reuşi să fim siguri. Aceste moşteniri sunt adesea mai puternice decât avem tendinţa să credem, şi apoi încălcarea este urmată de sentimente de culpabilitate împotriva cărora suntem cu totul neputincioşi.44 Putem apropia această reflecţie de aceea despre viata amoroasă enuntată într-un articol din 1912: „Pentru ca în viaţa amoroasă să fii cu adevărat liber şi fericit trebuie să fi depăşit respectul pentru femeie şi să te fi familiarizat cu incestul cu mama sau sora.”
Exemplul lui Marie Bonaparte demonstrează că Freud a fost marele teoretician al interdicţiei şi al culpabilităţii. A arătat că, din momentul în care incestul (între adulţi care consimt) încetează să fie pedepsit prin lege, interdicţia psihică devine şi mai importantă. Dacă nu ar fi înţeles că necesitatea interdicţiei interiorizate este singura contragreutate posibilă la tot atât de necesara decădere a vechii autorităţi paterne şi, altfel spus, la instaurarea judecăţilor moderne, Freud nu ar fi putut elabora niciodată o doctrină în care dorinţa, interdicţia şi încălcarea să întreţină un astfel de raport de proximitate.
în Viena sfârşitului de secol, trebuia să ai curaj pentru a invena o astfel de dialectică a dorinţei si interdicţiei, în inima unei societăţi victoriene în care incestul era cu atât mai violent şi mai mascat, cu cât era mai reprobat oficial şi, mai mult, pedepsit prin lege. Freud însuşi a resimţit de câteva ori faimoasa dorinţă de incest: la început, cu tânăra sa mamă (Amalia Freud*), cum o arată autoanaliza* şi inteipretarea pe care o face propriilor sale vise, apoi cu sora sa vitregă (Minna Bernays*), care i-a fost „soră iubită”, cu fiica sa mai mare (Mathilde Hollitscher), când abandonează teoria seducţiei*, în fine, cu ultima sa fiică (Anna Freud), când hotărăşte să o ia în analiză. Şi a putut analiza cu o forţă atât de mare detaliile cele mai intime ale vieţii sexuale infantile şi adulte tocmai pentru că a rămas toată viaţa un soţ fidel, capabil să-şi interzică orice încălcare sexuală.
Germană: Narzissmus. Engleză: Narcissism. Franceză: Narcissisme.
Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002
[…] Intr-un prim timp, Pygmalion nu se atinge de partenera dorita, care are pentru el o semnificatie incestuoasa, nu pentru ca ar fi interzisa de o lege a tatalui, ci doar pentru ca ea este inaccesibila […]
[…] o problema de moment, de fantasma, de interdictie cu siguranta…Fiindca “mirosul este incestul.” (Gisele […]
[…] XIX, cunoaşterea psihiatrică include în rândul perversiunilor practici sexuale diferite ca incestul, homosexualitatea*, zoofilia, pedofilia, pederastia, fetişismul*, sado-masochismul*, […]