Paradoxul apare privind conceptul de exprimare motivata. O persoana mai sofisticata poate incerca sa fie onesta, gratioasa, buna sau chiar naiva. Oamenii care au traversat o psihoterapie, ca si aceia aflati la cele mai inalte niveluri motivationale cunosc bine fenomenul. Mai mult, aceasta e cea mai elementara problema a lor. Acceptarea de sine si spontaneitatea se numara printre realizarile cel mai usor de atins (de exemplu, la copiii sanatosi) si printre cele mai dificil de atins (de exemplu, la adultii preocupati de autoexplorare si autoperfectionare, in special cei care au fost sau inca mai sunt nevrotici – unde individul este un actor care nu are deloc sine, in sensul obisnuit, ci doar un repertoriu de roluri).

Putem lua un exemplu, unul simplu, asa cum ar fi dansul:
Modul cel mai dezirabil de a dansa, indeosebi pentru amatori, presupune sa fii spontan, fluid, sa raspunzi automat la ritmul muzicii si la dorintele inconstiente ale partenerului. Dansatorii buni se pot abandona, devenind instrumente pasive pe care muzica le modeleaza si la care canta. Nu le trebuie nici o dorinta, critica, indrumare sau vointa.

Intr-un sens foarte real si potrivit al cuvantului, pot deveni pasivi, chiar daca danseaza pana la extenuare. Astfel de spontaneitate pasiva sau abandon intentionat poate oferi unele dintre cele mai mari placeri ale vietii, ca atunci cand te lasi rostogolit de valuri sau ii lasi pe altii sa te ingrijeasca, sa-ti faca masaj si sa te mangaie, sau ca atunci cand faci dragoste, sau ca in cazul mamei care-si lasa copilul sa suga la san, sa muste si sa se tarasca peste ea. Insa putini oameni pot dansa atat de bine. Majoritatea isi vor da silinta, vor primi indrumari, se vor controla atent si vor fi precauti, vor asculta atent ritmul muzicii si, printr-o alegere deliberata si rationala, se vor adapta la el. Vor fi niste dansatori slabi din punctul de vedere al privitorului, dar si din cel interior, caci nu se vor bucura niciodata de dans ca de o experienta profunda a uitarii de sine si renuntarii intentionate la detinerea controlului, doar daca … nu sfarsesc prin a renunta sa-si dea silinta si devin spontani.

Multi dansatori devin buni fara antrenament. Totusi, educatia poate ajuta si aici. Dar trebuie sa fie un alt fel de educatie, care sa urmareasca spontaneitatea si abandonarea, purtarea fireasca, nevoluntara, necritica si pasiva in sensul taoist – a incerca sa nu incerci. Individul trebuie sa „invete” sa poata renunta la inhibitii, timiditate, vointa, control si precautie. („O data ce te-ai eliberat de toate aparentele, dorintele si poftele, abia atunci te vei misca in virtutea impulsurilor proprii, fara ca macar sa stii ca te misti.” – Lao-Tze).

Despre oamenii aflati la acest nivel al dezvoltarii se poate spune ca actiunile si creatiile lor sunt in foarte mare masura spontane, sincere, deschise, de autodezvaluire si necenzurate si, ca atare, expresive („starea fara efort”, cum spunea Asrani). Dezvoltarea sinelui nu reprezinta o deficienta ori lipsa in acest sens. Faptul ca organismul are nevoie sa fie sanatos asa cum un copac are nevoie de apa nu este extrinsec.Dezvoltarea sinelui inseamna dezvoltarea intrinseca a ceea ce se afla deja in organism sau, mai corect, a ceea ce este organismul in sine. Asa cum copacul are nevoie sa-si ia hrana, soare si apa din mediul inconjurator, persoana are nevoie si de securitate, dragoste si respect din partea comunitatii. Dar, in ambele cazuri, acesta este punctul din care incepe dezvoltarea reala (adica a individualitatii). Toti copacii au nevoie de lumina soarelui si toate fiintele umane au nevoie de dragoste, si totusi, odata satisfacute aceste trebuinte elementare, fiecare copac si fiecare fiinta umana incep sa se dezvolte in felul lor unic, folosind aceste nevoi universale in scopuri personale.

Intr-un cuvant, dezvoltarea incepe din interior, nu din afara si, in mod paradoxal, aceasta dezvoltare este motivata de crestere, nu de deficienta. Este o „a doua stare de inocenta”, o inocenta inteleapta, o „stare fara efort”. Individul poate incerca sa porneasca in directia dezvoltarii sinelui rezolvand mai intai problemele motivationale mai putin importante, dar care reprezinta conditii preliminare. Prin aceasta, el cauta constient si intentionat spontaneitatea. Gordon Allport subliniaza cu tarie si in mod corect ca „fiintarea” presupune tot atata efort si activism ca si straduinta. Sugestiile sale ne-ar indemna sa punem in opozitie straduinta indreptata spre compensarea deficitelor cu straduinta indreptata spre dezvoltarea sinelui, si nu straduinta cu fiintarea. Aceasta corectie elimina totodata impresia prea usor dobandita cum ca „fiintarea”, reactiile nemotivate si activitatea fara scop sunt mai facile, mai putin energice si cer mai putin efort decat confruntarea cu problemele externe. Faptul ca aceasta concentrare pe confruntarea cu problemele externe este eronata poate fi demonstrata cu usurinta cu exemple de oameni care s-au zbatut pentru dezvoltarea de sine, ca Beethoven.

Societatea noastra imperfecta impune evident oamenilor anumite inhibitii si limite. In masura in care trebuie sa-si pastreze micile secrete, spontaneitatea lor este astfel redusa si unele dintre potentialele si resursele lor raman blocate si, prin urmare, sunt mai putin spontani si dezvoltati…

Spontaneitatea este una din resursele supreme ale exprimarii libertatii interioare.


Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii