Care este componenta psihologică fundamentală? E greu de spus în ce constă componenta psihologică fundamentală, dar e uşor de spus în ce nu constă. Au existat nenumărate încercări de tipul “nimic în afara de”, dar toate eforturile reducţioniste au eşuat. Componenta psihologică fundamentală, se ştie acum, nu este o contracţie musculară, nici un reflex, nici o senzaţie elementară, nici un neuron, nici măcar un element comportamental exterior observabil. Este o unitate mult mai mare, şi tot mai mulţi psihologi sunt de părere că este cel puţin de mărimea unui act adaptativ sau de confruntare cu situaţia, care implică în mod necesar un organism, o situaţie şi un scop sau un obiectiv. Într-un cuvânt, ajungem la concluzia paradoxală potrivit căreia componenta fundamentală a psihologiei constă în complexitatea iniţială pe care psihologii s-au apucat s-o analizeze, împărţind-o în elemente sau unităţi fundamentale. Vom întelege astfel în scurt timp că a căuta o componentă fundamentală constituie reflexia întregii viziuni asupra lumii, o filosofie ştiintifică ce postulează o lume atomistă – o lume în care lucrurile complexe sunt făcute din elemente simple. Prima sarcină a unui astfel de om de ştiinţă este, aşadar, să reducă aşa-numitul complex la aşa-numitul simplu. Acest lucru se realizează prin analiză, prin delimitarea din ce în ce mai exactă, până se ajunge la ireductibil. E o sarcină care a fost îndeplinită cu destul de mult succes în alte domenii ale ştiinţei, cel puţin pentru o vreme.

În psihologie însă nu s-a întâmplat acelaşi lucru. Această concluzie expune natura esenţialmente teoretică a întregului efort reductiv. Trebuie să se înţeleagă că acest efort nu ţine de natura esenţială a ştiinţei în general. Este pur şi simplu reflexia sau implicarea în ştiinţă a unei concepţii atomiste, mecanice, despre lume, pe care avem acum motive întemeiate să o punem sub semnul întrebării. În consecinţă, atacul la adresa demersurilor reductive nu este un atac la adresa ştiinţei în general, ci una dintre posibilele atitudini faţă de ştiinţă.

Ne rămâne totuşi problema iniţială, cea de la care am plecat. Să o reformulăm acum, nu sub forma întrebării “Care este componenta fundamentală (ireductibilă) a psihologiei?”, ci “Care este obiectul de studiu al psihologiei?” şi “Care este natura datelor din psihologie şi cum pot fi ele studiate?”, Cum ar trebui să-i studiem pe indivizi, dacă nu reducându-i la “părţile simple” din care sunt alcătuiţi? Se poate demonstra că problema este mult mai simplă decât consideră unii care resping efortul reductiv. Este necesar să înţelegem mai întâi că obiecţia nu este adusă analizei în general, ci doar unui anumit tip de analiză, pe care l-am numit reducţie. Nu e deloc necesar să se nege validitatea conceptelor de analiză, de părţi componente şi altele similare. Este potrivit pur şi simplu sa redefinim aceste concepte, astfel încât ele să ne permită demersuri mai valide şi mai fertile în cunoaşterea omului. Dacă luăm un exemplu, cum ar fi roşitul, tremuratul sau bâlbâitul, e uşor de văzut că putem studia acest comportament în două moduri diferite. Pe de o parte, îl putem studia ca şi cum ar fi un fenomen izolat, distinct, de sine stătător şi inteligibil în sine. Pe de altă parte, îl putem studia ca pe o expresie a unui organism întreg, încercând să-l înţelegem în toată complexitatea de interacţiuni cu organismul şi cu alte expresii ale lui. Distincţia poate fi clarificată şi mai mult dacă facem analogia cu cele două moduri posibile de a studia un organ, precum stomacul: (1) poate fi tăiat, scos din cadavru şi pus pe masa de disecţie sau (2) poate fi studiat în context, adică în cadrul organismului viu, funcţional. Rezultatele obţinute pe aceste căi diferă în mai multe privinţe, consideră astăzi anatomiştii. Cunoştinţele obţinute prin intermediul celei de-a doua modalităţi sunt mai valide şi mai utile decât cele obţinute prin echivalentul tehnicilor în vitro. Bineînţeles, că disecţia şi studierea izolată a organului nu sunt stigmatizate de anatomiştii din ziua de azi. Aceste tehnici sunt folosite, dar numai pe fundalul vast al cunoaşterii în context, al cunoaşterii faptului că organismul uman nu este o colecţie de organe separate şi al înțelegerii faptului că organizarea lor în cadavru nu coincide cu cea din corpul viu. Pe scurt, anatomiştii fac tot ce se făcea în trecut, dar (1) atitudinea lor este diferită şi (2) fac mai mult decât atât – folosesc şi alte tehnici în afara celor tradiționale. La fel, ne putem întoarce şi noi la studierea personalităţii cu două atitudini diferite. Putem considera fie că studiem o entitate distinctă, fie că studiem o parte dintr-un întreg. Prima metodă s-ar putea numi reductiv-analitică. Pe cea de-a doua am putea-o numi holist-analitică. O caracteristică esenţială, a analizei holistice a personalităţii în practica propriu-zisă, este aceea că putem porni de la un studiu preliminar sau o înţelegere preliminară a organismului ca întreg, iar apoi putem trece la studierea rolului pe care îl joacă o parte dată din întreg în organizarea şi dinamica întregului organism.

Așadar, putem analiza de exemplu stima de sine şi securitatea utilizând metoda holist-analitică. De fapt, rezultatele, obţinute în urma unei analize holistice, ar putea fi formulate nu atât ca studii asupra stimei de sine sau securităţii în sine, cât ca studii asupra rolului stimei de sine sau al securităţii la nivelul personalităţii ca întreg. Din punct de vedere metodologic, aceasta înseamnă că este necesar sa se înteleagă fiecare subiect ca pe un individ întreg, funcţional, care se adaptează, înainte de a încerca să se afle în mod special date despre stima sa de sine. Astfel, înainte de a se pune orice întrebare specifică privind stima de sine, s-au explorat relaţiile subiectului cu familia sa, genul de cultură căreia îi aparţinea, stilul general de adaptare la problemele principale ale vieţii, speranţele, idealurile, frustrările şi conflictele sale. Această procedură a continuat pâna când cel care analizează consideră că înţelege persoana, cât de bine se poate, în contextul vieţii sale. Abia atunci poate înţelege semnificaţia psihologică reală în ceea ce priveşte stima de sine a anumitor segmente din comportamentul său.

Putem oferi exemple în sprijinul necesităţii obţinerii acestor informaţii de fundal pentru a interpreta corect un anumit comportament. În general, oamenii cu stimă de sine scăzută sunt consideraţi mai religioşi decât cei cu stimă de sine ridicată, dar există, evident, mulţi alţi factori determinanţi ai religiozităţii. Pentru a descoperi dacă, la un anumit individ, sentimentul religios ţine de necesitatea de a apela la o altă sursă de putere, trebuie să ştim care este pregatirea sa religioasă, care sunt influențele externe pro şi contra religiei care acționează asupra sa, dacă sentimentul religios este superficial sau profund, dacă este exterior sau intrinsec. Pe scurt, trebuie sa înţelegem ce înseamnă religia pentru individ. Astfel, oamenii care merg la biserică în mod regulat pot fi de fapt evaluaţi ca fiind mai puțin religioşi decât cei care nu merg la biserica deloc, pentru că (1)merg la biserica pentru a evita izolarea socială, (2) merg pentru a le face pe plac parinţilor, (3) religia reprezintă pentru ei nu smerenie, ci un instrument de dominare a celorlalţi, (4)mersul la biserică îi marchează ca membri ai unui grup superior sau (5) pur şi simplu “este bine pentru oameni, aşa că trebuie să mă supun”, şi aşa mai departe. Ar putea ca într-un sens dinamic să nu fie deloc religioşi, şi totuşi să se comporte ca şi cum ar fi. E evident că trebuie să ştim ce înseamnă religia pentru ei ca indivizi înainte de a-i putea stabili rolul în cadrul personalităţii. Simplul comportament de a merge la biserică poate însemna practic orice şi, prin urmare, pentru noi poate să nu însemne nimic. Un alt exemplu, poate mai izbitor, pentru că acelaşi comportament poate să însemne lucruri total opuse din punct de vedere psihologic, este cel al radicalismului politico-economic. Dacă acesta este considerat per se, adică din perspectiva comportamentală, distinct, scos din context, ajungem la cele mai neclare rezultate când îi studiem relaţia cu sentimentele de securitate. Unii indivizi radicali se află la extrema securităţii, iar alţii, la extrema insecurităţii. Dar dacă analizăm radicalismul în context, devine limpede că unii oameni îl adoptă pentru că nu le convine viaţa pe care o trăiesc, pentru că sunt plini de amărăciune, dezamăgiţi sau frustraţi, pentru că nu au ce au alţii. Studierea atentă a acestor oameni ne arată că ei sunt foarte ostili fată de oameni în general, uneori conştient, alteori inconştient. S-a spus pe bună dreptate despre acest gen de oameni că au tendinţa de a-şi percepe dificultăţile personale drept o criză mondială. Dar există şi un alt tip de radical, care este un cu totul alt gen de individ, deşi votează, se comportă şi vorbeşte la fel ca cei pe care tocmai i-am descris. Pentru astfel de oameni însă, radicalismul poate avea o motivaţie sau semnificaţie complet diferită, chiar opusă. Ei se simt în siguranţă, fericiţi, multumiţi, însă din dragostea profundă faţă de semeni, se simt îndemnaţi să-i ajute pe cei mai puţin norocoşi, să lupte împotriva nedreptăţii, chiar dacă ea nu îi afectează direct. Astfel de oameni îşi pot exprima acest imbold într-o mulţime de feluri: prin filantropie personală, predici religioase, activitate profesorală plină de răbdare sau activitatea politică radicală. Convingerile lor politice sunt în general independente de fluctuaţiile venitului, problemelor personale şi aşa mai departe.

Pe scurt, radicalismul este o formă de exprimare ce poate veni din motivaţii profunde complet diferite, din partea unor tipuri de structură caracteriala total opuse. La unii, ea poate izvorî în principal din ura pe care o simte individul faţă de semenii săi, la alţii poate izvorî în principal din iubirea faţă de semeni. Dacă radicalismul este studiat în sine, e extrem de improbabil că se va ajunge la o astfel de concluzie. Punctul de vedere general avansat aici este holistic, nu atomist, funcţional, nu taxonomic, dinamic, nu static, dinamic, nu cauzal, orientat spre scop, nu mecanic. S-a descoperit că cei care gândesc dinamic, reuşesc cu mai mare uşurinţă şi naturaleţe să gândească holistic şi nu atomist, orientat spre scop şi nu mecanic. Vom numi acest punct de vedere holist-dinamic. Ar putea să se numească de asemenea organic, în sensul propus de Goldstein (1939, 1940). Astfel, pentru gânditorul atomist este mai firesc să gândească static, nu dinamic, mecanic, nu orientat spre scop. Nu este nicio îndoială că se poate demonstra nu numai că aceste viziuni parţiale tind să se combine, ci şi că ele trebuie, în mod logic, să se completeze una pe cealaltă.

Abordarea holistică a răspunsului la o problemă

Din punctul de vedere al psihologiei holistice, organismul ca întreg se confruntă mereu cu probleme de un fel sau altul şi încearcă să le rezolve în diferite moduri permise de natura sa, de cultura şi de realitatea exterioară. Ca urmare, principiul cheie sau punctul central al organizării personalităţii este văzut de psihologul funcţionalist din perspectiva reacţiilor organismului într-o lume plină de probleme. Altfel spus, organizarea personalităţii trebuie înțeleasă din perspectiva confruntării cu problemele şi a ceea ce întreprinde ea în privinţa lor. Prin urmare, comportamentele cele mai organizate trebuie să reacţioneze cumva la ceva anume. Într-o discuţie despre aspectele personalităţii ar trebui deci să caracterizăm două tipuri de comportamente ca aparţinând aceluiaşi aspect dacă ele confruntă în acelaşi mod o anumită problemă, altfel spus dacă fac acelaşi lucru în legatură cu o aceeaşi situaţie dată. Prin urmare, am putea spune despre aspectul stimei de sine că reprezintă răspunsul organizat al organismului la problema obţinerii, pierderii, păstrării şi apărării stimei de sine şi, la fel, despre sindromul securităţii că reprezintă răspunsul organismului la problema câştigării, pierderii şi păstrării iubirii celorlalţi. Ceea ce avem aici nu este un răspuns final simplu, fapt dovedit de constatarea frecvent făcută că atunci când un comportament este analizat dinamic, el se dovedeşte a avea nu doar un singur scop de confruntare cu situaţia, ci chiar mai multe. Aşadar, organismul are de obicei mai mult de o singură soluţie la o problema importantă de viaţă.

Astfel, avem:

1. Semnificaţia întregului intrinsecă în părți

Primul criteriu al lui Ehrenfels ce descrie un fenomen psihic organizat a fost acela că stimulilor separaţi (de exemplu, notele unei melodii luate izolat) prezentaţi unui număr de persoane le va lipsi un anumit lucru care va fi perceput de individul căruia i se va prezenta totalitatea organizată a stimulilor (de exemplu, întreaga melodie). Cu alte cuvinte, întregul este altceva decât suma părţilor adăugate. La fel, persoana este altceva decât suma părţilor sale luate în sine. Dar există şi o diferenţă importantă. În definiţia pe care am dat-o unei singure părţi, principala calitate ce caracterizează întregul poate fi sesizată în oricare dintre părţile sale dacă acestea nu sunt înţelese reductiv, ci holistic. Deseori putem deduce întregul dintr-o singură parte dată; de exemplu, auzim o persoană râzând o singură dată şi suntem aproape siguri că se simte în nesiguranţă sau putem afla foarte multe despre stima de sine a oamenilor judecând numai după hainele pe care aleg să le poarte. Bineînţeles, o astfel de judecată făcută pe baza unei singure părţi este de obicei mai puţin validă decât cea facută pe baza întregului.

2. Permutarea părţilor

Cel de-al doilea criteriu Ehrenfels este cel al permutării elementelor în cadrul întregului. Astfel, o melodie îşi păstrează identitatea chiar când este cântata într-o altă gamă, toate notele fiind diferite în cele două cazuri. Acelaşi lucru seamănă cu caracterul interschimbabil al elementelor unui singur element. Elemente care au acelaşi scop sunt interschimbabile sau sinonime din punct de vedere dinamic; la fel sunt şi notele diferite care au acelaşi rol într-o melodie.

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii