Termen derivat din latinescul pervertere (a întoarce), utilizat în psihiatrie şi de fondatorii sexologiei* pentru a desemna, când într-un mod peiorativ, când valorizându-Ie, practici sexuale considerate ca deviaţii în raport cu o normă socială şi sexuală. De la jumătatea secolului XIX, cunoaşterea psihiatrică include în rândul perversiunilor practici sexuale diferite ca incestul, homosexualitatea*, zoofilia, pedofilia, pederastia, fetişismul*, sado-masochismul*, transvestismul, narcisimul, auto-erotismul*, coprofilia, necrofilia, exhibiţionismul, voaiorismul, mutilările sexuale. In 1987 termenul perversiune a fost înlocuit în terminologia psihiatrică mondială de parafilie, care acoperă practicile sexuale în care partener este fie subiectul redus la un fetiş (pedofilie, sado-masochism), fie propriul corp al celui care practică parafilia (transvestism, exhibiţionism), fie un animal sau un obiect (zoofilie, fetişism).

Reluat de Sigmund Freud din 1896, termenul perversiune a fost definitiv adoptat drept concept de psihanaliză, care a păstrat astfel ideea de deviaţie sexuală în raport cu o normă. Totuşi, în această nouă accepţiune, conceptul este lipsit de orice conotaţie peiorativă sau valorizatoare şi se înscrie împreună cu psihoza şi nevroza într-o structură tripartită.

Dacă conceptul de nevroză aparţine cu adevărat domeniului de elecţiune al psihanalizei iar cel de psihoză ţine de începutul nosologiei psihiatrice, termenul perversiune acoperă un câmp mult mai larg în măsura în care comportamentele, practicile şi chiar fantasmele* pe care Ie cuprinde nu pot fi înţelese decât prin raportare la o normă socială inducând ea însăşi o normă juridică. Mai mult, perversiunea a fost întotdeauna legală de toate formele posibile de artă erotică în Orient şi Occident; astfel variaţiunile pe tema perversiunii sunt multiple în funcţie de epoci, ţări, culturi sau moravuri. Acestea sunt când violent respinse pentru a fi marginalizate şi privite ca abjecţii, când dimpotrivă valorizate de scriitori, poeţi şi filosofi care le consideră superioare practicilor sexuale zise normale.

Astfel, în anumite regiuni din Africa se admite un ritual tribal de mutilare (excizie sau infibulaţie) care, în schimb, este considerat crimă în Europa. Aceeaşi situaţie pentru emascularea bărbaţilor în Egiptul antic sau în India, care poate fi uşor considerată drept o perversiune dacă moravurile tradiţionale sunt contestate fie printr-o mişcare de emancipare vizând eliberarea corpului femeilor, fie printr-o politică colonială căutând să psihiatrizeze practici altădată privite drept cutume. Acesta este de altfel destinul homosexualităţii. Considerată în Grecia antică drept forma supremă de iubire, privită apoi de creştinism ca viciu satanic, clasată în fine ca degenerescenţă de ştiinţa psihiatrică a secolului XIX, va sfârşi prin a fi recunoscută în 1974 ca o formă de sexualitate printre altele în majoritatea ţărilor democratice moderne, până acolo încât nu mai figurează în catalogul noilor „parafilii“ ale celui de-al treilea Manual diagnostic şi statistic al tulburărilor mentale (DSM III) editat în 1987 de American Psychiatric Association (APA). Lui Geza Roheim şi mai ales lui Georges Devereux le revine meritul de a fi arătat, prin intermediul etnopsihanalizei*, cum poate fi înţeles mecanismul general al acestui relativism cultural în relaţia lui cu universalismul.

Din acest punct de vedere, teoria lui Freud în materie de perversiune (şi în special de homosexualitate) este la fel de ambivalenţă ca doctrina lui despre sexualitatea feminină*. Pe de o parte, extinde „dispoziţia perversă polimorfă” la om în general şi respinge astfel toate definiţiile dilerenţialiste şi inegalitariste ale clasificării psihiatrice de Ia sfârşitul secolului XIX conform căreia perversul ar fi un „tarat“ sau un „degenerat“, pe de altă parte, păstrează ideea unei norme şi a unei deviaţii în materie de sexualitate*. De aici imposibilitatea în care se găseşte de a face din perversiune o structură universală a psihismului depăşind cadrul diferitelor practici sexuale zise perverse.

Clasificarea perversiunilor (la plural) ţine în mod tradiţional de psihiatrie şi sexologie, în timp ce psihanaliza se preocupă să dea o definiţie structurală conceptului de perversiune (la singular). Totuşi la Freud lucrurile nu sunt atât de simple. După cum o dovedeşte lucrarea sa inaugurală din anul 1905, Trei esuri asupra teoriei sexualităţii*, el utilizează termenul mai curând la plural (perversiunile sexuale) şi vorbeşte de inversiuni mai des decât de perversiuni. Terminologia sa va şuferi mai târziu numeroase inflexiuni în sensul unei interpretări mai structurale a noţiunii.

Freud defineşte perversiunea întotdeauna prin referinţă la un proces de negativitate şi într-un raport dialectic cu nevroza. De la bun început, într-adevăr, într-o scrisoare către Wilhelm Fliess din 24 ianuarie 1897, apoi în Trei eseuri, face din nevroză „negativul perversiunii”. Subliniază astfel caracterul sălbatic, barbar, polimorf şi pulsional al sexualităţii perverse: o sexualitate infantilă în stare brută, al cărei libido* se limitează la pulsiunea parţială. Contrar sexualităţii nevrozaţilor, această sexualitate perversă nu cunoaşte nici interdicţia incestului, nici refularea, nici sublimarea*.

Sexualitatea perversă nu are limite deoarece se organizează ca o deviaţie în raport cu o pulsiune, o sursă (organ), un obiect şi un scop. Pornind de la aceşti patru termeni, Freud distinge două feluri de perversiuni: perversiunile de obiect şi perversiunile de scop. In perversiunile de obiect, caracterizate prin fixaţie la un singur obiect în detrimentul altora, plasează pe de o parte relaţiile sexuale cu partener uman (incest, homosexualitate, pedofilie, auto-erotism) şi pe de altă parte relaţiile sexuale cu obiect ne-uman (fetişism, zoofilie, transvestism). În perversiunile de scop, distinge trei feluri de practici: plăcerea vizuală (exhibiţionism, voaiorism), plăcerea de a suferi sau de a produce suferinţă (sadism, masochism), plăcerea prin supraestimarea exclusivă a unei zone erogene (sau a unui stadiu*), adică fie gura (felaţie, cunilincţie), fie aparatul genital.

Începând din 1915 Freud aduce numeroase modificări primei sale concepţii despre perversiune, în funcţie mai întâi de metapsihologie* şi de noua teorie despre narcisism, apoi de a doua topică şi de elaborarea diferenţei între sexe*. Trece astfel de la descrierea perversiunilor sexuale la ideea unei posibile organizări a perversiunii în general în calitate de paradigmă a unei organizări a Eului bazate pe clivaj*. Intr-un articol din 1923, „Organizarea genitală infantilă“, apoi într-un altul din 1924, „Pierderea realităţii în nevroză şi psihoză“, introduce conceptul de refuz* (Verleugnung), pentru a arăta cum copiii neagă realitatea lipsei penisului la fată şi pentru a afirma că acest mecanism de apărare caracterizează psihoza în opoziţie cu mecanismul de refulare care apare în nevroză: în timp ce nevrozatul refulează exigenţele Se-ului, psihoticul refuză realitatea.

în 1927, în cadrul unei discuţii cu Rene Laforgue despre problema scotomizării, Freud abordează refuzul plecând de la fetişism, afirmând că în această formă de perversiune subiectul face să coexiste două realităţi: refuzul şi recunoaşterea absenţei penisului la femeie. De aici clivajul Eului care caracterizează nu numai psihoza, ci şi perversiunea. De acum, perversiunea se înscrie pentru Freud într-o structură tripartită. Alături de psihoză, care se defineşte ca reconstrucţie a unei realităţi halucinatorii, şi de nevroză, care este rezultatul unui conflict intern urmat de o refulare, perversiunea apărea ca un refuz sau o renegare a castrării cu fixaţie la sexualitatea infantilă.

Din 1905 în 1927, Freud trece deci de la descrierea perversiunilor sexuale la teoretizarea mecanismului general al perversiunii, care nu mai este doar rezultatul unei dispoziţii polimorfe a sexualităţii infantile, ci consecinţa unei atitudini a subiectului uman confruntat cu diferenţa între sexe. Din acest punct de vedere, perversiunea există atât la bărbat, cât şi la femeie, dar nu se distribuie în acelaşi mod pentru cele două sexe în fetisism si homosexualitate.

Pornind de la această definiţie a perversiunii, bazată pe clivajul Eului, moştenitorii lui Freud nu au încetat să studieze diferitele forme de practici sexuale perverse masculine şi feminine, luând astfel sexologiei privilegiul clasificărilor sofisticate. Dar în loc să conducă mişcarea psihanalitică la o nouă abordare a perversiunilor, aceste cercetări au avut într-o primă fază, din 1930 până în 1960, efectul contrar. Consideraţi incurabili sau supuşi în cură la o pretinsă normalizare a sexualităţii lor, perverşii nu au fost autorizaţi să practice psihanaliza în nici una dintre societăţile din International Psychoanalytical Association (IPA). Această interdicţie, care îi viza în mod esenţial pe homosexuali, a fost resimţită ca o discriminare majoră, mai ales după 1972, când homosexualitatea a încetat să fie asimilată de psihiatrie unei boli mentale şi, cincisprezece ani mai târziu, unei perversiuni. Pentru psihiatrie ca şi pentru psihanaliză, s-a pus atunci problema unei posibile redefiniri a statutului perversiunii în general şi a perversiunilor sexuale în particular.

Implantarea psihanalizei în marile ţări occidentale avusese drept consecinţă dezalienarea perverşilor şi scoaterea homosexualităţii ca atare din domeniul perversiunilor sexuale. Apariţia în DSM III a termenului parafilie restrângea câmpul anomaliilor şi deviaţiilor la practicile sexuale constrângătoare şi fetişiste, bazate pe absenţa oricărui partener uman liber şi consimţător. S-a făcut deci simţită pentru psihanaliza însăşi necesitatea abandonării oricărei forme de terapie „normalizantă“ în folosul unei clinici a dorinţei* capabile să înţeleagă alegerile sexuale ale subiecţilor ale căror practici libidinale nu erau toate pedepsite prin lege, nici trăite ca un păcat, nici chiar concepute ca o deviaţie în raport cu o normă.

Din acest punct de vedere, revizuirea doctrinei freudiene originale începuse deja către 1960, înaintea transformărilor terminologiei psihiatrice din anii ’70-’80.

In teoria kleiniană, perversiunea este întotdeauna descrisă în funcţie de o normă sau de o patologie, dar orice idee de deviaţie este înlăturată. Perversiunea este astfel privită ca o tulburare de identitate de natură schizoidă legată de o violentă pulsiune de distrugere a sinelui şi a obiectului. Departe de a fi expresia unei „aberaţii“ sexuale, devine manifestarea în stare brută a pulsiunii de moarte, până acolo, încât face să apară în cadrul curei o reacţie terapeutică negativă (sau perversiune de transfer). Cât despre homosexualitate, ea este considerată o fixaţie la poziţia paranoid-schizoidă* care se poate transforma în paranoia. Perversiunile sexuale sunt asimilate unei organizări patologice a narcisismului. Astfel kleinismul* are tendinţa de a apropia perversiunea de psihoză, îndepărtându-se de diagnosticul de incurabilitate.

Lui Jacques Lacan şi discipolilor săi francezi (Jean Clavreul, Franşois Perrier, Pierre Aulagnier, Wladimir Granoff, Guy Rosolato) le revine meritul, unic în istoria freudismului, de a fi scos în sfârşit perversiunea din domeniul deviaţiei pentru a face din ea o veritabilă structură. Prieten cu Georges Bataille (1897-1962), mare cititor al lui Sade, al lui Henry Havelock Ellis, al poeziei erotice şi al filosofiei platonice, Lacan a fost mult mai sensibil decât Freud, freudienii şi kleinienii la problema eros-ului, a libertinajului şi mai ales a naturii homosexuale, bisexuale, fetişiste, narcisice şi polimorfe a iubirii. Libertin el însuşi, gândea că doar perverşii ştiu să vorbească despre perversiune. De aici privilegiul pe care îl acorda noţiunilor de dorinţă şi juisanţă* pentru a face din perversiune o componentă majoră a funcţionării psihice a omului în general, un fel de provocare sau de sfidare permanentă în raport cu legea. Formula a fost produsă în anul 1962 într-un articol celebru, „Kant cu Sade“, destinat să servească drept prezentare pentru două lucrări de Sade, Justiţia sau nenorocirile virtuţii şi Filosofia în budoar. Lacan făcea din rău în sens sadian un echivalent al binelui în sens kantian pentru a arăta că structura perversă se caracterizează prin voinţa subiectului de a se transforma în obiect de juisanţă oferit lui Dumnezeu luând legea în zeflemea şi printr-o dorinţă inconştientă de a se anula în răul absolut şi în distrugerea sinelui. Scoţând astfel perversiunea din domeniul perversiunilor sexuale, curentul lacanian deschidea calea unor noi perspective terapeutice: nu numai că perversiunea nu mai era susceptibilă de diagnosticul de incurabilitate, dar perversul, nemaifiind în mod obligatoriu catalogat drept pervers sexual, putea să aibă acces la practica psihanalizei fără a fi uh „pericol” pentru societate. Această concepţie a perversiunii ca structură îi va conduce pe Lacan şi şcoala sa la a trata homosexualitatea în cadrul perversiunii.

În epoca în care elevii lui Lacan comentau astfel teoria clasică a lui Freud, marele psihanalist Robert Stoller o punea în discuţie în întregime introducând mai ales noţiunea de diferenţiere a sexului şi a genului (gender*). Cartea sa majoră, Sex şi gen, publicată în 1968 şi tradusă în franceză zece ani mai târziu sub titlul Cercetări asupra identităţii sexuale, ca şi numeroase alte lucrări vor reînnoi abordarea clinică a ansamblului perversiunilor (în special a fetişismului feminin şi a transsexualismului*).

În perspectiva lui Self Psychology, Joyce McDougall, psihanalistă franceză, a adus din 1972 una dintre cele mai bune revizuiri ale doctrinei freudiene a perversiunii. În Pledoarie pentru o anumită anormalitate, ea constată că structura tripartită (nevroză/psihoză/perversiune) este prea rigidă pentru a explica tulburările sexuale legate de diferite dezordini narcisice ale sinelui. Astfel dă numele de neosexualitate şi de sexualitate adictivă formelor perverse de sexualitate, apropiate de drog şi de toxicomanie, dar care permit anumitor subiecţi la limita nebuniei* să găsească calea vindecării, a creativităţii si a autorealizării.

Germană: Perversion. Engleză: Perversion. Franceză: Perversion.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii