Principiul Las Vegas
Bucuria de a manca bine se poate transforma, daca exista o predispozitie in acest sens, in bulimie, placerea de a practica un sport – in obsesie, placerea de a castiga – in patima jocului. Toate aceste comportamente obsesive apar in mod asemanator.
In cazul patimii jocului, speranta de a primi o rasplata financiara declanseaza o jubilatie bolnavicioasa.
Eliberarea dopaminei se produce cand din automatul din cazino incep sa curga monedele sau cand jucatorul de la masa alaturata castiga: apar atunci “niste furnicaturi ca de foc in tot corpul”, scria autorul Fiodor Mihailovici Dostoievski, care si-a jucat intreaga avere la ruleta. Iar clinchetul catorva monede este suficient pentru a face oameni altfel destul de rezonabili sa stea ore in sir in fata unui dulap de tabla si sa traga de o maneta ca niste roboti de doua, trei ori pe minut, in speranta ca data viitoare clinchetul se va auzi si pentru ei. Nu degeaba scenele din salile de jocuri amintesc de sobolanii de laborator care se puteau stimula singuri prin apasarea unui buton. Mecanismele declansate in creier sunt aceleasi.
Fiecare clinchet al automatului elibereaza din nou dopamina. De fiecare data, asocierea dintre “maneta” si “bucurie” este intarita si, impreuna cu ea, obsesia de a apasa din nou pe maneta – la fel ca experimentul cu sobolani. Sistemul de anticipare nu poate sti ca automatul scuipa in total mai putini bani decat au introdus jucatorii.
Psihiatrul Hans Breiter de la Harvard a aratat ca in timpul oricarui joc care presupune un anumit castig se activeaza la participanti aceleasi circuite neuronale, indiferent daca e vorba de jucatori impatimiti sau de persoane nedependente, supuse doar la un test. Cel care joaca doar ocazional se deosebeste de jucatorul impatimit prin faptul ca mai poate controla inca imboldul sistemului de anticipare.