Metodă de tratament psihologic al bolilor psihice utilizând ca mijloc terapeutic relaţia dintre medic şi pacient sub forma unui raport sau a unui transfer. Sunt incluse în noţiunea de psihoterapie hipnotismul, sugestia*, catharsis*-ul, psihanaliza şi toate metodele terapeutice specifice istoriei psihiatriei dinamice*.

Cuvântul psihoterapie ca atare se generalizează în vocabularul clinic începând din 1891, când Hippolyte Bernheim* publică Hipnotism, sugestie, psihoterapie.

Din punct de vedere istoric, psihoterapia provine atât din vechiul „tratament moral”, pus la punct de alienistul francez Philippe Pinel (1745-1826), cât şi din cura magnetică inventată de Franz Anton Mesmer*. In primul caz, medicul face apel la bolnav pentru un „rest de raţiune“ prin care o conştiinţă alienată scapă de nebunie*, în al doilea caz, atribuie cauza tulburării psihice existenţei unui „fluid“ (sau magnetism animal).

în 1784, marchizul Armând de Puysegur (1751-1825) a demonstrat primul natura psihologică şi nu fluidă a relaţiei terapeutice, înlocuind cura magnetică printr-o stare de „somn lucid“ sau somnambulism, pe care medicul scoţian James Braid (1795-1860) o va numi hipnoză* în 1843. Bernheim a înlocuit apoi hipnotismul (ca metodă de hipnotizare) cu sugestia, deschizând astfel calea pentru ideea unei terapii bazate pe o pură relaţie psihologică.

Abandonând hipnoza, sugestia şi catharsis-ul, numind apoi transfer raportul dintre medic şi bolnav, Sigmund Freud a pus la punct o dată cu psihanaliza singura metodă modernă de psihoterapie bazată pe explorarea inconştientului şi a sexualităţii* (libido*) considerate drept cele două mari universalii ale subiectivităţii umane. Pe plan clinic, psihanaliza este de asemenea singura în măsură să revendice transferul ca făcând parte din această universalitate şi să propună ca el să fie analizat chiar în cadrul curei, ca prototip al oricărei relaţii de putere între terapeut şi pacient, şi de aici între maestru şi elev. In această privinţă, psihanaliza este moştenitoarea tradiţiei socratice şi platonice a filosofiei. Din această perspectivă, psihoterapia analitică (sau psihanalitică) este o psihoterapie care se sprijină pe principiile teoretice ale curei freudiene fără a adopta toate condiţiile tehnicii psihanalitice* clasice.

Incă de la naştere psihanaliza s-a aflat în conflict, în toate ţările din lume, cu celelalte forme de psihoterapie, fie pentru că a fost amestecată cu acestea până la punctul de a dispărea ca atare, fie pentru că le-a opus o puternică rezistenţă, provocând sciziuni* sau disidenţe. Celelalte două mari şcoli de psihoterapie din secolul XX sunt şcoala de psihologie analitică fondată de Cari Gustav Jung* şi şcoala de psihologie individuală fondată de Alfred Adler*, ambele provenite dintr-o disidenţă faţă de şcoala lui Freud.

Celelalte şcoli de psihoterapie din secolul XX au apărut în general din matricea freudiană. Ele au ca punct comun respingerea celor trei mari concepte freudiene de inconştient, sexualitate şi transfer. Inconştientului freudian îi opun un subconştient de natură biologică sau o conştiinţă de tip fenomenologic; sexualităţii în sensul freudian îi preferă fie o teorie culturalistă a diferenţei între sexe*, fie o biologie a instinctelor; în sfârşit, transferului îi opun o relaţie terapeutică derivată din aceea a sugestiei. De aici tentaţia permanentă de întoarcere la hipnotism. Se adaugă acestui soclu originar al hipnotismului şi al sugestiei pe de o parte metoda zisă a „visului lucid dirijat“, creată spre 1925 de medicul francez Robert Desoille (1890-1966) şi pe de altă parte narco-analiza sau metoda de explorare a psihismului prin injectarea de barbiturice în vederea provocării unei stări de somnolenţă. Practicată începând din 1932, apoi renovată după al doilea război mondial, narco-analiza nu ţine exclusiv de tratamentul psihic, deoarece îi asociază o farmacologie şi o investigare cvasi-poliţienească a inconştientului subiectului. Cât despre metoda visului lucid, ea s-a reîntors spre psihanaliză în 1987.

Toate şcolile de psihoterapie din secolul XX — existau aproximativ o mie în lume în anul 2000 — sunt organizate în mod identic. Că au apărut din disidenţe, sciziuni sau separări de freudism, sunt toate reprezentate de un şef care îndeplineşte pentru grupul său funcţiile de vindecător, terapeut şi maestru de gândire. Create de bărbaţi sau femei care au fiecare o doctrină proprie şi care în cursul vieţii se consideră, ca şi Freud, fondatori ai unui sistem de gândire, aceste şcoli dispar în general după moartea fondatorului, de la care nu rămâne decât opera. Dacă uneori transmit o tradiţie clinică, dispar adesea pentru a lăsa loc altor şcoli organizate după acelaşi model. Intr-adevăr, la moartea maestrului, majoritatea terapeuţilor formaţi în jurul său dispar, fie pentru a crea noi şcoli dotate fiecare cu un nou maestru, cu noi tehnici, cu noi metode, fie pentru a se uni cu şcoli deja existente.

Printre principalii reprezentanţi ai numeroaselor şcoli de psihoterapie, unii au avut un impact important datorită forţei doctrinei lor; Wilhelm Reich*, Karen Horney*, Jacob Levy Moreno*, creatorul psihodramei*, sau americanul Carl Rogers (1902-1987), creatorul analizei zise non-directive, care prin discuţii informale caută să elibereze Eul de toate aspectele-i psihopatologice. La aceştia se adaugă culturaliştii inspiraţi de neofreudism* (Abram Kardiner*, Erich Fromm*), şcoala de la Palo Alto, unde s-au afirmat, sub tutela antropologului Gregory Bateson*, primele experienţe de terapie a familiei* urmărind tratarea colectivă a membrilor familiei bolnavului, şi terapia de grup propriu-zisă, în multiplele ei variante; principalii ei reprezentanţi în istoria freudismului* au fost Trigant Burrow* şi Wilfred Ruprecht Bion*.

Alţi terapeuţi, în schimb, s-au remarcat mai mult prin extravaganţă decât prin calitatea doctrinei; Poul Bjerre*, de exemplu, sau Harry Stack Sullivan*, strălucit psihiatru disident al tuturor şcolilor, în acelaşi timp culturalist şi susţinător al unei abordări originale a schizofreniei*. Mai trebuie de asemenea notat că doi colaboratori ai Institului Goring, Harald Schultz-Hencke* şi Johannes Heinrich Schultz*, au iniţiat două curente de psihoterapie: neopsihanaliza, primul, şi trainingul autogen, sau metoda de relaxare, al doilea.

[pullquote2 align=”center” textColor=”#000000″]Hippolyte Bernheim, Hypnotisme, suggestion, psychotherapie (1891), Paris, Fayard, col. „Corpus des oeuvres de philosophie en langue frangaise”, 1995. Henri F. Ellenberger, Histoire de la decouverte de l’inconscient (New York, Londra, 1970, Villeurbanne, 1974), Paris, Fayard, 1994. Leon Chertok şi Raymond de Saussure, Naissance du psychanalyste, Paris, Payot, 1973. Gladys Swain, Dialogue avec l’insense, Paris, Gallimard, 1994.[/pullquote2]

Germană: Psychotherapie. Engleză: Psychotherapy. Franceză: Psychotherapie.
Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002
[divider] [colored_box title=”Programare Psiholog Galati Oana Rafa – Cabinet psihoterapie PsiHolistic”] [one_half] [contactform email=”contact@psiholistic.ro” subject=”Inscriere Psihoterapie – Articol Anxietate 1″ success=”Inscrierea a fost realizata cu succes. Va vom contacta telefonic in scurt timp. Va multumim! ” akismet=”true”] [name label=”Nume” required=”true”] [textfield label=”Telefon” required=”true”] [email label=”Email”] [submit value=”Inscriere”] [/contactform] [/one_half] [one_half_last] Sau puteti face o programare direct la telefonul:

0756 62 77 92

[/one_half_last] [/colored_box] [divider]

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii