Termen introdus în 1845 de psihiatrul austriac Ernst von Feuchtersleben (1806-1849) pentru a-1 înlocui pe acela de nebunie* şi a defini bolile sufletului dintr-o perspectivă psihiatrică. Psihozele se opun nevrozelor, considerate boli nervoase şi ţinând de medicină, de neurologie, apoi de psihoterapie. Prin extensie, termenul psihoză a desemnat mai întâi ansamblul bolilor zise mentale, organice (precum paralizia generală) sau, mai specific, mentale, pentru ca apoi să se restrângă la trei mari forme moderne ale nebuniei: schizofrenia*, paranoia, psihoza maniaco-depresivă*. Cuvântul apare în Franţa în 1869.

Reluat de Sigmund Freud drept concept din 1894, termenul este mai întâi folosit pentru a desemna reconstrucţia inconştientă de către subiect a unei realităţi delirante sau halucinatorii. Ulterior este înscris într-o structură tripartită în care se distinge, pe de o parte, de nevroză, pe de altă parte, de perversiune.

Dacă conceptul de nevroză face parte integrantă din vocabularul psihanalizei, acela de psihoză apare de la început ca o piesă împrumutată, provenită din cunoaşterea psihiatrică şi specifică unei medicini azilare care se întemeia pe o concepţie despre subiect organizată în jurul ideii de alienare şi de pierdere a raţiunii.

Născută dintr-o ascultare „privată” a suferinţei omeneşti, creată de un individ care nu era psihiatru şi care nu agrea nici psihoticii, după cum va mărturisi el însuşi lui Istvan Hollos, nici nebunia carcerală, psihanaliza s-a dezvoltat pe terenul unei medicini de cabinet, unde dialogul secret între terapeut şi bolnav prima în faţa preocupării nosografice. În această privinţă, nevroza isterică a femeilor din burghezia vieneză tratate de Freud şi Josef Breuer nu semăna întru nimic cu nebunia isterică atât de apropiată de psihoză pusă în evidenţă de Jean Martin Charcot* la Salpetriere. Totuşi, dintr-un punct de vedere doctrinar, celor două forme de boli nervoase li s-a pus eticheta de nevroză.

Freud acorda toată atenţia nevrozei, apreciată ca vindecabilă, în detrimentul psihozei, pe care o estima ca adesea de nevindecat. Cele trei mari cure pe care le-a condus au fost publicate drept cazuri de nevroză — isterică pentru Dora (Ida Bauer), obsesională* pentru Omul cu şobolani (Ernst Lanzer), infantilă pentru Omul cu lupi (Serghei Constantinovici Pankeiev) —, în timp ce singurul studiu pe care l-a redactat despre un caz de psihoză a fost comentariul unei cărţi, Memoriile unui nevropat, scrisă de un om atins de paranoia, Daniel Paul Schreber.

Freud a înţeles de la început că doctrina sa despre inconştient va cuceri ceea ce el numea „ţara făgăduinţei pentru psihiatrie” şi va conduce la o nouă perspectivă asupra nebuniei şi a organizării bolilor mentale. Discipolii săi psihiatri, în primul rând Karl Abraham la Berlin şi Carl Gustav Jung la Zurich, s-au ocupat de acest domeniu într-o epocă în care nosografia elaborată de Emil Kraepelin domina încă discursul psihiatric de limbă germană. În consecinţă, urmaşii săi americani, englezi, francezi şi japonezi, de la Melanie Klein la Jacques Lacan trecând prin Paul Federn şi Heisaku Kosawa, au preluat ştafeta ascultării psihanalitice a nebuniei după ce s-au format fie în cadrul curentului berlinez, fie sub auspiciile clinicii Burgholzli conduse de familia Bleuler, fie potrivit principiilor fenomenologiei psihiatrice născute din lucrările lui Karl Jaspers (1883-1969) sau Ludwig Binswanger.

Din corespondenţa dintre Freud şi Jung se poate înţelege cel mai bine felul în care a fost elaborată între 1909 şi 1911 doctrina freudiană despre psihoză. împotriva lui Eugen Bleuler, Freud a ales terminologia lui Kraepelin, adoptând ideea unei disocieri a conştiinţei (pe care o va numi clivaj* al Eului) dar privilegiind conceptul de paranoia contra noţiunii de schizofrenie. De atunci, a făcut din paranoia un fel de model structural al psihozei în general, la fel cum a făcut din isterie prototipul nevrozei în sens psihanalitic. în 1911, când Bleuler îşi publică marea operă Dementia praecox, lui Freud îi apare lucrarea „Observaţii psihanalitice asupra unui caz de paranoia: preşedintele Schreber”. Or, el oferă în acest studiu o teorie aproape completă despre mecanismul cunoaşterii paranoice, care îi slujeşte în definirea psihozei ca tulburare între Eu şi lumea exterioară. în cadrul celei de-a doua topici şi după ce a elaborat o nouă teorie asupra narcisismului, Freud înscrie psihoza într-o structură tripartită opu-nând-o nevrozei, pe de o parte, şi perversiunii, pe de altă parte. Ea se defineşte deci ca o reconstrucţie a unei realităţi halucinatorii în care subiectul este orientat exclusiv către sine însuşi, într-o situaţie sexuală auto-erotică: îşi consideră literalmente propriul corp (sau o parte a acestuia) ca obiect de iubire (fără vreo alteritate posibilă).

Alături de psihoză, nevroza apare ca rezultat al unui conflict intrapsihic, în vreme ce perversiunea se prezintă ca o negare* a castrării*.

Deci Freud păstrează din moştenirea de la Kraepelin noţiunea de paranoia, din care face conceptul major al oricărei psihoze, apoi acceptă, după ce mai întâi o refuzase, definiţia bleuleriană a schizofreniei, dar cu o rezervă care îl conduce la a-i rân-dui simptomele în cadrul isteriei. De fapt, oferind o nouă reprezentare a psihozei, Freud renunţă la orice ambiţie nosogtalgică. De aici următorul paradox: diferenţiază cu grijă psihoza de celelalte două entităţi (perversiunea, nevroza), dar în acelaşi timp anulează falia creată de psihiatrie între normă şi patologie. Sandor Ferenczi va caracteriza în chip remarcabil ştergerea acestei distincţii într-un text din 1926 consacrat aportului psihanalizei la mişcarea pentru igienă mentală: „Analiza activităţii psihice din vis*, spune el, a determinat dispariţia fracturii dintre boala mentală şi sănătatea mentală, fractură considerată până atunci de nedepăşit. Omul cel mai normal devine psihotic în timpul nopţii: are halucinaţii, personalitatea lui, atât pe plan logic cât şi pe plan etic şi estetic, suferă o transformare fundamentală şi capătă în general un caracter mai primitiv.“

Vreme de cincizeci de ani, urmaşii lui Freud i-au revizuit doctrina fie insistând, precum Lacan, asupra locului paternităţii în geneza psihozei, fie, dimpotrivă, precum Melanie Klein situându-i originea într-o relaţie arhaică cu mama.

Începând din anii ’60, reflecţia asupra naturii nebuniei prevalează asupra abordării bolii mentale în termeni de psihoză. O demonstrează în special lucrările lui Michel Foucault (1926-1984), Henri F. Ellenberger, Georges Devereux şi ale diferiţilor reprezentanţi ai mişcării culturaliste şi antipsihiatrice.

Germană: Psychose. Engleză: Psychosis. Franceză: Psychose.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii