Termen apărut în Franţa în 1625 şi derivat din latinescul pulsio pentru a desemna acţiunea de a presa, de a împinge.
Utilizat de Sigmund Freud începând din 1905, devine un concept major al doctrinei psihanalitice, definită ca încărcătură energetică sursă a activităţii motrice a organismului şi a funcţionării psihice inconştiente a omului.

Utilizat de Sigmund Freud începând din 1905, devine un concept major al doctrinei psihanalitice, definită ca încărcătură energetică sursă a activităţii motrice a organismului şi a funcţionării psihice inconştiente a omului.

Alegerea termenului pulsiune pentru traducerea germanului Trieb răspundea preocupării de a evita orice confuzie cu instinct şi tendinţă. Această opţiune corespundea aceleia a lui Sigmund Freud care, dorind să marcheze specificitatea psihismului uman, reţinuse termenul Trieb, păstrând Instinkt pentru calificarea comportamentelor animale. In germană ca şi în franceză, termenii Trieb şi pulsiune trimit, prin etimologie, la ideea unei presiuni, independent de orientare şi scop. Pentru traducerea engleză, se pare că fidelitatea faţă de ideea freudiană a articulării psihanalizei cu biologia a ghidat alegerea lui James Strachey*: Instinct mai curând decât drive.

Noţiunea de pulsiune (Trieb) este deja prezentă în concepţiile despre boala mentală şi tratamentul ei dezvoltate de medicii psihiatriei germane a secolului XIX, preocupaţi ca şi colegii lor englezi şi francezi de problema sexualităţii*. Astfel autori precum Karl Wilhelm Ideler (1795-1860) sau Heinrich Wilhelm Neumann (1814-1884) au insistat asupra rolului central al pulsiunilor sexuale, al doilea considerând angoasa un produs al nesatisfacerii pulsiunilor.

Se ştie de altfel că Friedrich Nietzsche (1844-1900) concepea spiritul uman ca un sistem de pulsiuni susceptibile să se ciocnească sau să se dizolve unele în altele şi că atribuia şi el un rol esenţial instinctelor sexuale, pe care le distingea de instinctele de agresivitate şi de autodistrugere.

Freud n-a făcut niciodată un secret din existenţa acestor antecedente. în autobiografia din 1925 se referă la Nietzsche şi mărturiseşte că nu l-a citit decât târziu de teamă de a nu-i suferi influenţa.

Că e vorba de apariţia lui, de importanţa lui sau de schimbările al căror obiect va fi, conceptul de pulsiune este strâns legat de acelea de libido* şi de narcisism ca şi de transformările lor, aceste concepte constituind trei mari axe ale teoriei freudiene despre sexualitate.

In epoca prepsihanalitică a corespondenţei cu Wilhelm Fliess şi a textului Schiţa unei psihologii ştiinţifice, Freud dezvoltă ideea unui libido psihic, formă de energie pe care o situează la baza activităţii umane. Deja face distincţia între această „presiune”, a cărei origine internă o face de ne-evitat pentru individ, şi excitaţiile externe de care subiectul poate fugi sau pe care le poate evita. în această epocă atribuie isteriei* o cauză sexuală traumatică, efect al unei seducţii suferite în copilărie.

începând din 1897, dată la care abandonează această teorie, Freud îşi modifică viziunea despre sexualitate, dar menţine ideea că refularea cerinţelor sexuale rămâne cauza unui conflict psihic ce conduce la nevroză.

în 1898, ideea unei sexualităţi infantile devine explicită. Textul „Sexualitatea în etiologia nevrozelor” oferă ocazia de a respinge teza unei dispoziţii nevropatice specifice fondate pe indicarea unei degenerescenţe generale; Freud insistă că etiologia nevrozei nu poate rezida în altă parte decât „în experienţele trăite în copilărie, şi aceasta încă o dată — şi exclusiv — în impresii privind viaţa sexuală. Greşesc cei care, spune el, neglijează complet viaţa sexuală a copiilor; aceştia sunt, din câte ştiu, capabili de toate realizările sexuale psihice şi de numeroase realizări somatice”. După ce notează că experienţele sexuale infantile nu dezvoltă esenţialul acţiunii lor decât în perioade ulterioare ale maturităţii, Freud precizează: „în intervalul dintre experienţa acestor impresii şi reproducerea lor (sau mai curând intensificarea impulsurilor libidinale care rezultă), nu numai aparatul sexual somatic, ci şi aparatul psihic a cunoscut o dezvoltare considerabilă, şi de aceea din influenţa acestor experienţe sexuale precoce rezultă acum o reacţie psihică anormală, apar formaţiuni psihopatologice.“

Mai târziu, materialul clinic acumulat în cure îl conduce pe Freud la constatarea că sexualitatea nu apare întotdeauna explicit în vise* şi fantasme*, ci frecvent sub deghizări care trebuie descifrate. De aceea studiază aberaţiile, perversiunile sexuale si originile sexualităţii, adică sexualitatea infantilă.

Acesta este scopul lucrării Trei eseuri asupra teoriei sexualităţii*, publicată în 1905. în versiunea iniţială Freud recurge pentru prima oară la cuvântul pulsiune. Intr-un pasaj adăugat în 1915 dă o definiţie generală a pulsiunii care, în esenţă, nu va suferi nici o modificare: „Prin pulsiune nu putem desemna la început altceva decât reprezentarea psihică a unei surse endosomatice de stimulări, scurgându-se continuu, în opoziţie cu stimularea, produsă de excitaţii sporadice şi externe. Pulsiunea este deci unul dintre conceptele demarcaţiei dintre psihic şi somatic.” încă de la prima ediţie a lucrării Trei eseuri este vorba în esenţă de pulsiunea sexuală, a cărei definire dă singură măsura revoluţiei pe care Freud o declanşează în concepţia dominantă a sexualităţii, că e vorba de sensul comun sau acela din sexologie*. Pentru Freud, pulsiunea sexuală, diferită de instinctul sexual, nu se reduce la activităţile sexuale inventariate în mod obişnuit cu scopurile şi obiectele lor, ci este o presiune a cărei energie o constituie libido-ul.

Pulsiunea sexuală nu există ca atare din copilărie până la pubertate, ci ia forma unui ansamblu de pulsiuni parţiale care este necesar să nu fie confundate cu pulsiunile categoriale (a căror existenţă Freud a respins-o întotdeauna, cum demonstrează de exemplu respingerea ideii de pulsiune gregară în Psihologia maselor şi analiza eului*). Caracterul sexual al pulsiunilor parţiale, a căror sumă constituie fundamentul sexualităţii infantile, se defineşte într-o primă etapă printr-un proces de anaclisis* pe alte activităţi somatice legate de zone specifice ale corpului care capătă astfel statutul de zone erogene. Satisfacerea nevoii de hrană, obţinută prin sugere, a fost o sursă de plăcere, şi buzele au devenit o zonă erogenă, origine a unei pulsiuni parţiale, într-o a doua etapă, această pulsiune parţială, al cărei caracter sexual este legat de procesul de erotizare a zonei corporale considerate, se separă de obiectul său de anaclisis pentru a deveni autonomă. Funcţionează atunci într-o manieră auto-erotică. Acest registru al auto-erotismului* constituie faza pregătitoare a instalării a ceea ce Freud va numi, câţiva ani mai târziu, narcisism primar, el însuşi rezultat al convergenţei pulsiunilor parţiale asupra întregului Eu şi nu numai asupra unei zone corporale specifice. Ulterior, pulsiunea sexuală îşi va putea găsi unitatea prin satisfacerea genitală şi prin funcţia de procreare.

în Trei eseuri Freud schiţează o distincţie între pulsiunile sexuale şi celelalte pulsiuni, legate de satisfacerea nevoilor primare. Cinci ani mai târziu, în „Tulburarea psihogenă a viziunii în concepţia psihanalitică44, el enunţă primul dualism pulsio-nal opunând pulsiunile sexuale, a căror energie este de ordin libidinal, pulsiunilor de autoconservare, care au drept scop conservarea individului: „Toate pulsiunile organice care acţionează în sufletul nostru pot fi clasificate, după cuvintele poetului, în foame şi dragoste.“ Această clasificare nu trebuie să eclipseze ceea ce opune cele două categorii de pulsiuni, căci pulsiunile de autoconservare, numite şi pulsiuni ale Eului, participă la apărarea* Eului împotriva invadării sale de către pulsiunile sexuale.

într-un text din 1911, „Formulări asupra celor două principii din cursul evenimentelor psihice, Freud distribuie cele două grupe pulsionale după modalităţile de funcţionare a aparatului psihic: pulsiunile sexuale sunt sub dominaţia principiului plăcerii*, pulsiunile de autoconservare sunt în slujba dezvoltării psihice determinate de principiul realităţii*.

în 1914, dezvoltarea conceptului de narcisism răstoarnă acest dualism. Pornind de la propriile observaţii asupra psihozelor şi de la lectura lucrărilor lui Eugen Bleuler, Karl Abraham şi Emil Kraepelin, Freud constată că în aceste forme patologice ne găsim în faţa unei retrageri a libido-ului din obiectele exterioare şi a unei reveniri a lui asupra Eului, care devine astfel obiect de iubire. Această modificare constă deci într-o nouă distribuţie a pulsiunilor sexuale, asupra Eului pe de o parte, de unde denumirea de libido al Eului (sau libido narcisic), şi asupra obiectelor exterioare pe de altă parte, de unde denumirea de libido obiectal.

Noua concepţie se impune progresiv. Freud indică explicit, în „Pentru a introduce narcisismul”, că „distincţia în libido a unei părţi proprii Eului şi a alteia legate de obiecte este urmarea inevitabilă a unei prime ipoteze care separa pulsiunile sexuale de pulsiunile Eului.

Se pare că în 1914 Freud fusese tentat să abandoneze concepţia dualistă în favoarea întoarcerii la o perspectivă monistă care l-ar fi apropiat de ideea jungiană de libido originar. Jean Laplanche şi Jean-Bertrand Pontalis observă că Freud nu ia act de această derivă decât după ce în 1920 elaborează un nou dualism care opune pulsiunile de viaţă pulsiunilor de moarte. De fapt, abia în 1923, în „«Psihanaliza» şi «teoria libido-ului»”, evocă Freud acest moment de ezitare între ipoteza dualistă şi concepţia monistă.

In 1915, în cadrul marelui proiect de metapsihologie*, Freud recurge, sub titlul „Pulsiuni şi destine ale pulsiunilor14, la o recapitulare a cunoştinţelor legate de conceptul de pulsiune, despre care precizează că, deşi „încă destul de confuz pentru moment44, este indispensabil „în psihologie”. Aminteşte mai întâi caracterul limită (între psihic şi somatic) al pulsiunii, reprezentant psihic al excitaţiilor provenite din corp şi ajungând la psihism. Sunt apoi enumerate şi definite cele patru caracteristici ale pulsiunii. „Presiunea” constituie esenţa însăşi a pulsiunii şi face din ea motorul activităţii psihice. „Scopul44, adică satisfacerea, presupune suprimarea excitaţiei care este la originea pulsiunii; acest proces poate presupune „scopuri intermediare44 sau chiar eşecuri, ilustrate de pulsiunile zise „pulsiuni inhibate în ce priveşte scopul” care au derivat parţial de la traiectoria lor. „Obiectul” pulsiunii este mijlocul prin care pulsiunea îşi atinge scopul şi nu este întotdeauna în mod originar legat de pulsiune (Alfred Adler*, citat de Freud, a notat faptul când a vorbit de „încrucişarea pulsiunilor”: un acelaşi obiect poate servi simultan satisfacerii mai multor pulsiuni). în sfârşit, „sursa” pulsiunilor este procesul somatic localizat într-o parte a corpului sau într-un organ şi a cărui excitaţie este reprezentată în psihism prin pulsiune.

Dar textul din 1915 este şi ocazia unei noi dezvoltări a „devenirii pulsiunilor sexuale44. Freud păstrează dispozitivul teoretic bazat pe dualism, dar nu ia încă măsura de schimbare pe care este în curs să o efectueze şi care va conduce la opoziţia libido al Eului / libido obiectal. De aceea scrie: „întotdeauna este posibil ca un studiu aprofundat al altor afecţiuni nevrotice (în special al psihonevrozelor narcisice: schizofreniile*) să ne oblige să schimbăm această formulă şi, în acelaşi timp, să grupăm altfel pulsiunile originare. Dar pentru moment nu cunoaştem această nouă formulă şi nu avem nici măcar argumente care să contrazică opoziţia dintre pulsiunile Eului şi pulsiunile sexuale.”

Pulsiunile sexuale pot cunoaşte patru destine: inversarea, întoarcerea asupra propriei persoane, refularea şi sublimarea*. în acest cadru, Freud discută primele două destine şi lasă la o parte sublimarea. Refulării îi consacră un text special în culegerea despre metapsihologie*.

Discutând inversarea pulsiunii în contrariul său, Freud distinge două cazuri. în primul, ilustrat de opoziţiile sadism* / masochism* şi voaiorism / exhibiţionism, inversarea se referă la scop. AI doilea, ilustrat de transformarea iubirii în ură, priveşte inversarea conţinutului. Acest ultim exemplu constituie ocazia de a observa că ura nu se poate reduce la inversul iubirii. Fără îndoială trebuie postulată cu privire Ia acest subiect existenţa unei configuraţii mai vechi decât iubirea, „arhetip” a ceea ce va deveni câţiva ani mai târziu, sub pana lui Freud, pulsiunea de moarte. Analiza întoarcerii pulsiunii asupra propriei persoane îi permite lui Freud să definească relaţia dintre sadism şi masochism, considerat ca revenire a unui sadism originar. In 1924 Freud va transforma în mod radical această concepţie, într-un text intitulat „Problema economică a masochismului”.

în 1920, o dată cu publicarea textului Dincolo de principiul plăcerii*, Freud propune un nou dualism pulsional, opunând pulsiunile de viaţă pulsiunilor de moarte: efectele vor fi imense, atât asupra gândirii filosofice a secolului XX , cât şi — sub forma polemicilor şi respingerilor — în interiorul mişcării psihanalitice.

Particularitatea acestei noi elaborări conceptuale constă în caracterul speculativ, deseori denunţată de adversari ca slăbiciune absolută. Cu toate acestea, Freud gândeşte să teoretizeze ceea ce numeşte pulsiunea de moarte plecând de la observarea compulsiei la repetiţie*. De origine inconştientă şi deci dificil de controlat, această compulsie conduce subiectul la a se pune în mod repetitiv în situaţii dureroase, replici ale experienţelor vechi. Chiar dacă în acest proces nu se poate elimina orice urmă de satisfacţie libidinală, ceea ce îl face greu de observat în stare pură, numai principiul plăcerii nu îl poate explica.

Freud recunoaşte astfel un caracter „demoniac” în această compulsie la repetiţie, pe care îl compară cu tendinţa de agresiune recunoscută de Adler în 1908. In acea epocă, Freud refuzase totuşi să o ia în considerare, deşi analiza micului Hans (Her-bert Graf*) îi demonstrase existenţa. O raportează deopotrivă la tendinţa distructivă şi autodistructivă reperată în studiile despre masochism. Raportarea acestor observaţii la constatarea, de ordin filosofic, că viaţa este în mod inevitabil precedată de o stare de non-viaţă îl conduce pe Freud la ipoteza că există o pulsiune a cărei finalitate, după cum se exprimă în Compendiu de psihanaliză, „este să readucă ce este viu la starea anorganică44. Pulsiunea de moarte devine astfel prototipul pulsiunii, în măsura în care specificitatea pulsională rezidă în această mişcare regresivă a întoarcerii la starea anterioară. Dar pulsiunea de moarte nu poate fi localizată sau măcar izolată, poate cu excepţia melancoliei*, cum precizează în Eul şi Se-ul. De altfel, Freud subliniază în anul 1933 în Noi prelegeri de introducere în psihanaliză că pulsiunea de moarte nu poate „fi absentă în nici unul dintre procesele vieţii”: ea se confruntă în permanenţă cu eros-ul, pulsiunile vieţii, grupare a pulsiunilor sexuale şi a celor grupate odată sub eticheta de pulsiuni ale Eului. „Din acţiunea conjugată şi opusă” a celor două grupe de pulsiuni, pulsiunile de moarte şi pulsiunile de viaţă, „provin manifestările vieţii, cărora moartea le pune capăt”.

În ciuda obiecţiilor şi opoziţiilor, Freud nu se va lăsa niciodată impresionat. Perfect conştient, aşa cum declară în 1926 în articolul enciclopedic „Psiho-Analiza”, că „doctrina pulsiunilor este un domeniu obscur chiar pentru psihanaliză”, revendică această opacitate drept cararcteristică a pulsiunii. „Teoria pulsiunilor este aşa-zicând mitologia noastră, afirmă el în 1933. Pulsiunile sunt fiinţe mitice, formidabile în imprecizia lor.” înţelegem deci că acele critici care invocau în special absenţa probelor empirice de validare a existenţei pulsiunii de moarte i-au apărut inconsistente şi l-au făcut să afirme, în Disconfort în cultură*: „Nu mai înţeleg cum putem să rămânem orbi la ubicuitatea agresiunii şi a distrugerii ne-erotizate şi să neglijăm să le acordăm locul pe care îl merită în interpretarea fenomenelor vieţii.“ în 1937 reafirmă în „Analiza terminată şi analiză neterminată“ că simpla evocare a masochismului, a rezistenţelor* terapeutice sau a culpabilităţii nevrotice este suficientă pentru a susţine „existenţa în viaţa sufletului a unei puteri pe care după scopuri o numim pulsiune de agresiune sau de distrugere şi pe care o derivăm din originara pulsiune de moarte a materiei însufleţite.“

Descendenţii lui Freud nu sunt unanimi în respingerea ultimei elaborări a teoriei pulsiunilor. Astfel Melanie Klein operează inversarea completă a celui de-al doilea dualism pulsional considerând că pulsiunile de moarte provin din originea vieţii atât în ceea ce priveşte relaţia cu obiectul, cât şi în ceea ce priveşte organismul. Pentru organism, pulsiunile de moarte contribuie prin intermediul angoasei Ia instalarea subiectului în poziţia depresivă* făcută de teama şi distrugere.

In seminarul din 1964, Jacques Lacan* consideră pulsiunea drept unul din cele patru concepte fundamentale ale psihanalizei. După o lectură exigentă a textului freu-dian din 1915, pe care îl renumeşte „Pulsiunile şi vicisitudinile lor“, Lacan eliberează demersul freudian de bazele lui biologice şi insistă asupra caracterului constant al mişcării pulsiunii, mişcare aritmică, ce o distinge de toate concepţiile funcţionale. Abordarea lacaniană a pulsiunii se înscrie într-o abordare a inconştientului în termeni de manifestare a lipsei şi ne-împlinirii. în acest sens, pulsiunea este considerată sub categoria realului*. Amintind ce spune Freud despre independenţa obiectului faţă de pulsiune, despre faptul că orice obiect poate îndeplini funcţia altuia pentru pulsiune, Lacan subliniază că obiectul pulsiunii nu poate fi asimilat nici unui obiect concret. Ca să înţelegem esenţa funcţionării pulsionale, trebuie să concepem obiectul ca fiind de ordinul unui gol, unui vid, desemnat în chip abstract şi nereprezentabil: obiectul a (mic)*.

Pentru Lacan, pulsiunea este deci un montaj, caracterizat de o discontinuitate şi o absenţă a logicii raţionale, prin intermediul căruia sexualitatea provine din viaţa psihică conformându-se „marelui vid“ al inconştientului.

Lacan dezvoltă într-adevăr ideea că pulsiunea este întotdeauna parţială. Termenul trebuie înţeles aici într-un sens mai general decât la Freud. Adoptând termenul obiect parţial, venit de la Karl Abraham şi kleinieni, el introduce două noi obiecte pulsionale faţă de materiile fecale şi sân: vocea şi privirea, numindu-le obiecte ale dorinţei*.

Germană: Trieb, Instinkt. Engleză: Drive, Instinct. Franceză: Pulsion.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii