In limbajul curent, cuvântul refulare desemnează acţiunea de a trage sau de a împinge înapoi pe cineva sau ceva. Este astfel utilizat cu privire la persoanele cărora li se refuză accesul într-o ţară sau într-o incintă anume.

Pentru Sigmund Freud, refularea desemnează procesul care vizează menţinerea în inconştient a tuturor ideilor şi reprezentărilor legate de pulsiuni şi a căror realizare, producătoare de plăcere, ar afecta echilibrul funcţionării psihice a individului devenind sursă de neplăcere. Freud, care modifică de mai multe ori definiţia şi câmpul de acţiune al conceptului, consideră refularea drept constitutivă nucleului originar al inconştientului.

Freud nu este creatorul ideii de refulare. O recunoaşte el însuşi foarte clar în consideraţiile „Despre istoria mişcării psihanalitice44 publicate în 1914: „în teoria refularii am fost fără îndoială independent; nu cunosc nici o influenţă de care aş fi putut fi apropiat şi am considerat eu însumi mult timp această idee drept o idee originală până în ziua în care Otto Rank ne-a arătat pasajul lui Scopenhauer din Lumea ca voinţă şi reprezentare în care filosoful se străduieşte să găsească o explicaţie nebuniei*. Ceea ce se spune în acest pasaj despre repulsia noastră de a admite un aspect dureros al realităţii acoperă atât de perfect conţinutul conceptului meu de refulare, încât este posibil să datorez o dată în plus posibilitatea unei descoperiri insuficienţei lecturilor mele.“ După această precizare, Freud îşi evocă dificultăţile de a citi operele lui Frie-drich Nietzsche (1844-1900) de la care recunoaşte că împrumută termenul inhibiţie pentru a vorbi de un mecanism care coincide în concepţia sa cu refularea. Prezentă în filosofia germană a secolului XIX, ideea de refulare se găseşte de asemenea în lucrările de psihologie ale lui Johann Friedrich Herbart*, apoi în cele ale lui Theodor Meynert*, care a fost unul dintre maeştrii lui Freud.

După ce şi-a recunoscut datoria, Freud adaugă: „Teoria refulării este în prezent pilonul pe care stă edificiul psihanalizei, altfel spus elementul ei esenţial, care nu este el însuşi decât expresia teoretică a unei experienţe pe care o putem repeta cât de des dorim atunci când întreprindem analiza unui nevrozat fără ajutorul hipnozei […] m-aş ridica cu violenţă împotriva aceluia care ar pretinde să plaseze teoria refulării şi a rezistenţei printre presupoziţiile psihanalizei şi nu printre rezultatele ei […] teoria refulării este o achiziţie a efortului psihanalitic.“

Ideea de refulare apare foarte devreme în elaborarea teoriei freudiene a aparatului psihic, chiar înainte de scrisoarea adresată lui Wilhelm Fliess la 6 decembrie 1896 în care e dată definiţia inaugurală a primei topici: în această scrisoare, refularea este denumirea clinică a „defectului de traducere” a anumitor materiale care nu ajung la conştiinţă. Motivul acestei carenţe „este întotdeauna producerea de neplăcere care ar rezulta din traducere; totul se petrece ca si când această neplăcere ar perturba gândirea împiedicând procesul de traducere4′. In această perioadă, noţiunea de refulare se amestecă frecvent cu aceea de apărare*, chiar dacă nu îi este asimilată.

în articolele din 1894 şi 1896 pe care Freud le consacră psihonevrozelor de apărare, refularea este ca şi eclipsată de noţiunea de apărare care îi permite să stabilească distincţia etiologică între isterie*, nevroză obsesională* şi paranoia. Jean La-planche şi Jean-Bertrand Pontalis s-au străduit să clarifice relaţiile complexe, de multe ori modificate, între apărare şi refulare: „apărarea, scriu aceşti autori, este de la bun început un concept generic, desemnând o tendinţă generală”, „refularea este şi ea prezentă în mod universal în diferitele afecţiuni şi nu defineşte isteria ca mecanism de apărare specific pentru că diferitele psihonevroze implică toate un inconştient separat pe care tocmai refularea îl instituie“. In 1926 Freud încă va simţi nevoia de a reveni asupra acestei probleme în Inhibiţie, simptom şi angoasă*, fără însă a o clarifica în mod convingător.

Constitutivă inconştientului, refularea se exercită asupra excitaţiilor interne, de origine pulsională, a căror persistenţă ar provoca o neplăcere excesivă. Freud schiţează pe această temă o dezvoltare teoretică deja foarte elaborată într-o scrisoare către Fliess din 14 noiembrie 1897. In acea perioadă, fascinaţia sa pentru teoria „fliessia-nă“ a ciclurilor îi subîntinde transferul şi Freud se gândeşte că este pe punctul de a-şi începe ceea ce numeşte „auto-analiza*“. Se surprinde prevăzând evenimente înainte ca acestea să se petreacă: „astfel am putut să te anunţ vara asta, îi scrie prietenului său, că eram pe punctul de a descoperi sursa refulării sexuale normale (moralitate, pudoare etc.) şi apoi mi-a trebuit mult timp pentru a o găsi.“ Freud îi expune deci lui Fliess ideile despre zonele erogene infantile care la vârstă adultă nu mai sunt sursăde descărcare sexuală: regiunea anală şi, împrumut din ideile lui Fliess, regiunea buco-faringiană, regiuni care în mod normal nu mai trebuie să fie surse de excitaţie sau de aport libidinal, cu excepţia cazurilor de perversiune. Dar aceste zone sunt susceptibile să producă o descărcare sexuală „prin efectul retroactiv al amintirii”. De fapt, continuă Freud, este vorba de o descărcare a neplăcerii, „o senzaţie internă analoagă dezgustului resimţit în cazul unui obiect. Pentru a ne exprima pe şleau, amintirea degajă acum aceeaşi duhoare ca un obiect actual. La fel cum întoarcem cu dezgust organul senzorial (cap şi nas) în faţa obiectelor rău mirositoare, la fel preconştientul şi înţelegerea noastră conştientă se îndepărtează de amintire. Iată ce numim refulare“.

Refularea nu priveşte pulsiunile însele, ci reprezentanţii lor, imagini sau idei, care, desi refulate, rămân totuşi active în inconştient sub forma unor mlădiţe cu atât mai prompte în a se întoarce spre conştiinţă, cu cât sunt localizate mai la periferia inconştientului. Refularea unui reprezentant al pulsiunii nu este deci niciodată definitivă. Rămâne întotdeauna activă, de unde o mare cheltuială de energie.

In a cincea secţiune a capitolului VII din Interpretarea viselor*, Freud descrie refularea ca un proces dinamic legat de procesul secundar care caracterizează pre-conştientul: „Să afirmăm cu temeinicie — este cheia teoriei refulării — că al doilea sistem [procesul secundar] nu poate să investească o reprezentare [adică să pună stăpânire pe ea pentru a o dirija spre conştient] decât atunci când este capabil să inhibe dezvoltarea neplăcerii care poate interveni.

In 1915, în cadrul metapsihologiei*, refularea face obiectul unui articol în care inconştientul nu mai este total asimilat refulării: „Tot ce este refulat trebuie în mod necesar să rămână inconştient, dar vrem să afirmăm de la început că refularea nu acoperă tot ce este inconştient. Inconştientul are extensiunea cea mai largă dintre cele două; refulatul este o parte a inconştientului.“ Această precizare necesită o redefini-re a refulării: ea se găseşte în miezul articolului consacrat respectivului proces. Freud începe prin a repeta că refularea constituie pentru pulsiune* şi reprezentanţii săi „un termen mediu între fugă [răspuns adecvat excitaţiilor externe] şi condamnare [care va fi apanajul Supraeului]“. Apoi distinge trei timpi constitutivi ai refulării: 1) refularea propriu-zisă, sau refularea cu efect retroactiv*; 2) refularea originară; 3) întoarcerea refulatului în formaţiuni ale inconştientului.

Dacă vrem să înţelegem esenţa acestei construcţii freudiene, aceasta trebuie abordată prin intermediul problemei refulării originare.

Refularea în general se referă la reprezentanţii pulsiunii, ei înşişi obiect al unei retrageri a investiţiei*, adică al unei încetări de asumare din partea inconştientului; în acest caz, inconştientul efectuează imediat o investire substitutivă care determină în schimb o „contra-investire“ din partea preconştientului, care se izbeşte atunci de atracţia constituită de elementele inconştientului anterior refulate. Acest ultim fapt îl conduce pe Freud la postularea existenţei unei refulări anterioare, sau refulare originară. Această refulare este asimilată de Freud unei fixaţii rezultând dintr-un refuz iniţial de asumare de către conştient a unui reprezentant al unei pulsiuni. Reprezentantul astfel refulat subzistă inalterabil şi rămâne legat de pulsiune. De notat că Freud nu este deloc explicit în privinţa veritabilei origini a procesului: de unde provin elementele de atracţie a inconştientului răspunzătoare de această primă fixaţie? în lipsa unui răspuns clar, Freud emite în 1926 ipoteza unei efracţii primordiale rezultând dintr-o forţă de excitaţie deosebit de intensă. întoarcerea refulatului, al treilea timp al refulării, se manifestă sub forma simptomelor: vise*, uitări şi alte acte ratate* pe care Freud le consideră drept formaţiuni de compromis.

In a doua topică, refularea este legată de partea inconştientă a Eului. în acest sens Freud poate spune că refulatul fuzionează, ca parte a Eului, cu Se-ul. „Refulatul, scrie Freud în Eul şi Se-ul, nu este net separat de Eu decât prin rezistenţele* refulării, în timp ce poate comunica cu el prin intermediul Se-ului.“

Germană: Verdrăngung. Engleză: Repression. Franceză: Refoulement.

Sursa: Dicționar de Psihanaliză, Editura Trei, 2002

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii