Seductia – comunicarea hipnotica – (partea 1)

Comunicarea hipnotica, comunicarea empatica

 

Pentru inceput, sa ne amintim ca noi, Homo Sapiens, avem la baza trei creiere, si nu unul singur: dupa celebra teorie a lui Paul MacLean, din 1970, pe primul il avem in comun cu pestii si reptilele, pe al doilea, cu mamiferele zise inferioare si pe al treilea cu primatele.

Aceste trei parti ale creierului difera radical una de cealalta, atat prin chimia, cat si prin structura lor, si corespund fiecare unei logici diferite, unei forme de inteligenta distincta. Bineinteles, aceste creiere sunt interconectate, insa fiecare opereaza mai mult sau mai putin independent de celelalte doua, si nu de putine ori se intampla sa nu se armonizeze, ceea ce duce la multe complicatii.

Creierul reptilian, situat la baza creierului, este cel mai primitiv; el are o functionare rigida, automata si ritualizata. In anumite privinte aceasta posibilitate este mai potrivita, de exemplu, in controlul batailor inimii, al respiratiei si al altor functii de baza, si deopotriva pentru a sprijini, in momente mai mult sau mai putin bine alese, mecanica elementara a reproducerii speciei.

Creierul paleomamalian, sau sistemul limbic, aflat in pozitie centrala, permite emotiile si este punctul de trecere obligatoriu al proceselor de memorare si de invatare. El este cel prin care simtim frica, furia, durerea, placerea, bucuria. Acesta este creierul care confera o tonalitate afectiva amintirilor, care ne ingaduie sa le memoram si apoi sa le regasim cand vrem si sa le avem la dispozitie.

Sa consideram ca pe o metafora ispititoare ideea ca asocierea acestor doua creiere guverneaza forma de comunicare care este seductia. Aceasta parte primitiva a creierului ar fi cea care recunoaste anumite semnale declansatoare ale comportamentelor sexuale sau de aparare pornind de la cateva caracteristici de baza: acest creier nu este greu de pacalit…

Cat despre al treiea creier, zis neomamalian sau neocortex, constituit din circumvolutiunile cerebrale de la suprafata creierului, el reprezinta doua treimi din greutatea creierului omenesc. E intr-adevar nevoie de aceasta proportie, pentru ca, printre altele, sa stapanim limbajul, sa cream tot felul de scenarii si de concepte care sa ne ingaduie sa ne reprezentam lumea si mai ales sa actionam asupra ei. Neocortexul este cel capabil sa elaboreze o lume imaginara si conceptuala complexa, sofisticata si nuantata, sa conceapa sentimente, puncte de vedere, idei, valori, credinte care pot fi impartasite cu ceilalti prin intermediul empatiei.

Ar fi simplificator sa localizam seductia, dorinta si sexualitatea in creierele arhaice si sa facem din neocortex un inger. Cand seducem nu ezitam sa ne folosim de toate mijloacele, inclusiv de cele mai rele: strategiile complexe si elaborate sunt binevenite. Partile arhaice ale creierului au mai mult un rol de “motivator” si totul se petrece ca si cum neocortexul s-ar pune la dispozitia lor.

A stabili o comunicare empatica inseamna sa fii apt sa distingi ceea ce tine de tine insuti si ce nu, sa recunosti in celalalt un semen, o persoana capabila sa simta emotii si sentimente compatibile cu ale tale, cineva care, la randul sau, construieste reprezentari ale lumii, nu neaparat identice cu ale tale, dar de acelasi ordin, si asupra carora esti capabil sa actionezi.

A stabili o comunicare bazata pe seductie inseamna a apela la un sistem de gandire arhaic, la o anumita gandire magica. Situatia hipnotica, constituie un astfel de mod specific de sesizare a realitatii. Mijloacele care duc la transa hipnotica sunt bine cunoscute: imobilitatea fizica atenueaza centrarea noastra pe noi insine. Concentrarea asupra unor stimuli senzoriali repetitivi si ritmici, a unor mirosuri, sunete, atingeri, imagini ne impiedica sa ramanem centrati pe individualitatea noastra. Atunci suntem gata sa ne lasam capturati de un element care nu este „EU” si sa devenim una cu el.

Particularitatea procesului hipnotic consta in faptul ca, odata ce sunt abolite frontierele dintre noi si obiectul asupra caruia ne-am focalizat, nu mai reusim sa restabilim spontan respectivele frontiere. La drept vorbind, poate ca nici nu tinem prea mult sa o facem si, identificati cu obiectul atentiei noastre, ne place sa ramanem capturati de el.

De fapt, pentru hipnoza nu este neaparat nevoie de un hipnotizator: un foc care arde in camin, apa unui parau sau a unui rau ne captiveaza atentia si ne imobilizeaza. Incetam sa mai fim noi insine si devenim acel foc, acele flacari, acea apa. O muzica, mai ales daca melodia este repetitiva, poate pune stapanire pe noi in acelasi fel. Uitam de noi, suntem transportati, suntem muzica. Apoi ceva – o amenintare, un eveniment exterior – rupe vraja, ne scuturam si redevenim noi insine.

Cand cadem sub puterea vrajii, avem sentimentul de a ne contopi, de a forma un tot cu lumea. Nimic nu ne poate bucura mai mult decat acest abandon, aceasta renuntare la noi insine: suntem acest foc, aceasta cascada, aceasta muzica, acest grup de oameni, aceasta persoana fascinanta din fata noastra. Avem o cunoastere imediata, intuitiva, nedistantata despre toate acestea. Nu mai trebuie sa ne multumim cu gandurile si sentimentele noastre inguste, ci gandim si simtim altceva, care nu mai e acelasi lucru cu noi. Pentru un timp, iesim din singuratatea noastra, ii abolim limitarile, cream din nou unitatea lumii, suntem iarasi una cu ea: ce bucurie! Atata vreme cat suntem, nu cerem decat asta: sa ne lasam capturati, fermecati, vrajiti.

Hipnoza este pretutindeni si ne place la nebunie acest lucru! Dar termenul de hipnoza care se refera la o stare de constiinta modificata are aplicabilitate in relatii prin puterea de a capta atentia. Iar unii oameni prefera termenul de captivare. Si decat sa vorbim de hipnoza, de ce sa nu folosim mai curand termenul de seductie? Hipnotizatorul nu face nimic altceva decat sa ne seduca, la urma urmei: el ne face sa ne focalizam atentia asupra unui obiect care serveste drept momeala si sa desfiintam frontierele dintre noi si acest obiect. Amestecul de senzatii, de ganduri ingaduie din acel moment ca sugestiile hipnotizatorului sa fie tratate de catre subiectul aflat sub hipnoza ca si cum ar fi propriile sale ganduri, fara nici o posibilitate de distantare. Seducatorul functioneaza la fel: el ne capteaza atentia, se desfiinteaza spiritul critic, ne face sa ne dorim sa ne contopim cu obiectul de seductie.

Dorim acest lucru atata vreme cat participam activ la propria noastra captura care, altfel, ar fi imposibila. Ceea ce ne atrage irezistibil e faptul de a regasi aceste senzatii oceanice care ne-au leganat pe durata vietii noastre intrauterine, apoi in bratele mamei. Obiectele, situatiile, persoanele care ne seduc sunt momelile, amagirile de care ne servim sa intram in rezonanta cu aceste senzatii si emotii, elaborate mai tarziu in sentimente, astfel incat ce conteaza pentru noi nu e ce anume ne seduce, ci insusi faptul de a fi sedus. Ce conteaza momeala, totul e sa simti vraja!

Anumite obiecte care ne capteaza atentia, anumite persoane care au functia de momeala fara ca macar sa o stie sunt asa-zise fermecatoare. Altele farmeca intr-un mod constient: spun depre acestea ca sunt seducatoare. In oricare din situatii suntem captivati, capturati, inghititi de un sunet, de un miros, o mangaiere, un gest, un ritm, o miscare, o viziune sau o poveste. In oricare dintre aceste situatii, ce fericire e sa fim sub influenta cuiva sau a ceva, sa fim sustrasi noua insine, pilotati de animalitatea noastra. Dar trecerea de la o stare mentala sofisticata la alta, mai primitiva, necesita o constrangere. Aceasta constrangere poate ajunge pana la una palpabila, ca in cazul unei seductii nedorite, si uneori mai putin palpabila: in fata unei persoane care nu face, ca sa ne placa, nimic altceva decat sa existe, suntem cuprinsi de o stare de gratie care ne confuzeaza, si incetam brutal sa o mai vedem cu ochii ratiunii, pentru a o percepe ca pe o momeala seducatoare.

Totusi, daca te abandonezi astfel unor mecanisme mentale atat de primitive nu ajungi sa te abrutizezi?

Aceasta idee, conform careia abandonul rationalitatii te coboara la nivel de animal, te face sa regresezi mai mult sau mai putin la starea animala, ne vine de departe. Desigur, acceptam astazi mai usor decat ieri ca nu suntem doar fiinte rationale, ci si instinctuale. Daca acest lucru pare mai putin dezordonat si mai putin ingrijorator decat in urma cu cateva secole, aceasta se datoreaza fara indoiala faptului ca am devenit constienti ca, la urma urmei, nu este atat de greu sa parcurgi drumul dus-intors intre aceste doua stari si ca, poate, vine o vreme pentru fiecare lucru. Deoarece sa devii instinctual permite sa lasi loc dorintei si autorizeaza placerea fizica intensa, ceea ce nu este deloc neglijabil.

Inainte de toate seductia se regaseste in vorbele fermecatoare. Vorba adevarata este vorba in care cuvintele si intelesul lor se potrivesc cu desavarsire, in timp ce vorba fermecatoare e cea in care cuvintele sunt abatute de la intelesul lor si in care auzim altceva decat se spune. Seducatorul se pricepe tocmai sa perverteasca limbajul, sa se joace cu indirectivitatea lui. Dar si aici, seducatorul nu ar putea face nimic fara ajutorul victimei sale, care, in loc sa asculte ce i se spune in realitate, nu aude decat ceea ce vrea sa auda, preferand povestile adevarului pur, despuiat de artificii. Si e cat se poate de normal, la urma urmei: imaginile si vorbele frumoase sunt facute special ca sa ne placa, sa ne seduca. Ne place atat de mult sa ni se spuna povesti, avem atata nevoie sa le credem… Realitatea insa este adesea aspra, imperfecta, prea putin potrivita cu asteptarile noastre.

Asadar, seducatorul, ca sa ne seduca si sa puna stapanire pe noi, ne amageste cu o momeala special conceputa pentru noi, care corespunde tocmai cu dorintele noastre cele mai mari. Caracterul diabolic al acestui fapt sta in ideea ca targul nu este cinstit: persoana sedusa da, se daruieste, dar nu primeste nimic in schimb sau prea putin. Incheierea unui pact cu Seducatorul se termina deseori in detrimentul celui sedus. Astfel, lucrul de care este potrivit sa fim constienti sunt dorintele noastre. Deoarece a dori inseamna a te expune deja ispitelor, a risca sa fii amagit, sedus si…abandonat.

Ce este o momeala buna? Momeala este o un mesaj destinat persoanei sau animalului de capturat, menit sa-i reflecteze dorintele, un artificiu prea frumos ca sa fie adevarat. Cel sedus, care tine sa fie sedus pentru a-si indeplini dorintele, are mare grija sa nu demaste aceasta momeala: nu trebuie ca vraja sa fie ucisa. Dimpotriva, el nu se teme sa se lase prins in capcana unei momeli excesive, hiperrealiste care, exagerand trasaturile semnificative, pare mai adevarata decat realul. Omul poate fi si el pescuit cu o momeala. O femeie, ca sa seduca un barbat, isi va alcatui o momeala buna evidentiindu-si pana la exces pieptul, zveltetea taliei, rotunjimea soldurilor. Ea nu va ezita sa-si alungeasca artificial silueta cocotandu-se pe tocuri inalte, isi va evidentia ochii si gura prin machiaj. Acelasi machiaj va servi la stergerea defectelor care le-ar putea aminti calitatea ei de persoana umana, imperfecta, muritoare. Ce momeli frumoase! Iat-o acum mai femeie decat una adevarata si, odata ce si-a pus momeala la punct nu-i mai ramane decat sa o agite…

Cum o momeala nu functioneaza decat in masura in care cel momit o doreste, trebuie deci ca in fata lui sa fie agitata momeala potrivita cu aspiratiile sale. Dar cum sa recunosti momeala care trebuie? Se poate utiliza, asa cum fac cei care agata femei, mereu aceeasi tehnica, in speranta ca momeala isi va gasi in cele din urma prada. Dar ce metoda jalnica e sa seduci pe oricine, la nimereala, si sa fii, la urma urmei, mai mult ales decat sa alegi!

Seducerea celor care fac efortul de a ne seduce este mai putin riscanta, deoarece ei sunt deja interesati de noi, si mai satisfacatoare. Prin urmare, pentru a elabora o momeala buna, croita pe masura prazii, cel mai indicat este fara indoiala sa observi prada si sa afli cat mai multe despre preferintele, obiceiurile si, mai ales, despre dorintele sale. Seducatorul observa ca persoanei pe care vrea sa o seduca ii place cutare si cutare lucru. Abia atunci isi creeaza momeala in cel mai adecvat mod pentru a o seduce complet.

Comunicare la modul seductiv

• Seducatorul creeaza o momeala fascinanta.
• Cel sedus il aureoleaza cu dorintele sale.
• Comunicarea utilizand limbajul dublu.
• Constrangere, dorinta, sexualitate.
• Comunicare ludica, care aduce placere. Caracter imediat.

Comunicare la modul empatic

• Reprezentarea emotiilor si punctele de vedere ale celuilalt.
• Comunicare utilizand darul, prietenia, reciprocitatea in schimburile  interumane
• Comunicare la modul serios.
• Legaturi durabile.

 

 

 

Perversii seduc

Dar daca a seduce inseamna a-l constrange pe celalalt, prin soc si confuzie, pentru a-l distrage de la sine insusi (descentra, disocia de el) si a-l centra, asocia pe momeala pe care i-o dam sa o vada atunci seductia nu se mai reduce la ipocrizie? Fiindca unde sunt in acest caz sentimentele autentice? Sa te arati seducator ar insemna sa devii un manipulator ticalos, gata de orice pentru a-ti satisface interesele, lipsit de sentiment si de respect pentru ceea ce simte celalalt. Cu alte cuvinte, seductia, daca nu e diabolica, nu e oare de natura fundamental perversa?

Ce ispititor e sa vezi lucrurile asa: Lucifer, maestrul oamenilor, simtind ca isi pierde puterile, s-a umanizat, probabil, in miliarde de perversi manipulatori. In consecinta, seductia nu ar mai fi resortul preotului sau al rabinului, depasit de evenimente, ci al psihoterapeutului. A seduce si a fi sedus nu ar mai fi pacate morale, ci niste semne de dezechilibru mintal.

Ce idee! E ca si cum ai invinovati apa ca este uda. Seductia nu este altceva decat o forma de comunicare, la fel ca empatia, chiar daca in cazul ei este vorba de ceva mai primitiv. Si ca forma de comunicare ea nu e nici buna, nici rea; totul depinde de scopul urmarit.

Daca avem tendinta de a confunda seductia cu perversiunea, aceasta se datoreaza fara indoiala, faptului ca perversii, care nu prea au de-a face cu empatia si la care nu exista nici o emotie impartasita care sa infraneze talentele de vanator, se dovedesc niste excelenti seducatori. Dar la fel de bine am putea spune ca orbii sunt niste muzicieni excelenti: nu inseamna ca, daca iti place muzica, trebuie sa-ti scoti ochii. Iar daca vrem sa luam lectii de seductie de la perversi, nu e cazul totusi sa-i modelam si nici sa-i invidiem. Perversii se distreaza pe seama celorlalti. S-ar putea spune ca sunt chiar obligati sa o faca din cauza plictiselii. Deoarece, lipsiti de capacitatea de empatie, de acest talent care consta in a-i intelege pe ceilalti armonizandu-te cu ei, si deci simtindu-se cat se poate de goi, ce le mai ramane decat sa-i utilizeze pe unii si pe altii drept jucarii? Si a seduce nu reprezinta unul dintre jocurile cele mai amuzante din cate sunt? Cu conditia, bineinteles, sa nu existe timpi morti, fiindca altfel plictiseala – o plictiseala de moarte – isi face din nou aparitia.

Problema cu perversii e ca ei nu raman in grupul lor. Daca ar face-o, ce li s-ar mai putea reprosa? Ca se prefac si ca nu pun sentiment in relatii? Ce sa zic!?Desigur, sa te prefaci astfel continuu se dovedeste infantil, dar la urma urmei, pe cine deranjeaza acest lucru? Pe cine, daca nu pe perversi, adica pe nevrozatii care suntem cei mai multi dintre noi, si care nu practica aceasta prefacatorie. Intr-un cuvant, cand un pervers intalneste un nevrozat, raportul de forte este in dezavantajul ultimului. Perversul practica seductia, in timp ce nevrozatul se straduieste sa-l inteleaga pe celalalt la un mod empatic. Doar daca, in pofida nevrozei sale, si spre folosul lui cel mai mare, el reuseste sa dea dovada de un dram de perversitate.

Dar am putea la fel de bine sa spunem ca problema cu nevrozatii e ca nici ei nu raman intre ei. Perversii la fel ca “extraterestrii”, li se par uneori niste momeli perfecte, fara interioritate, avand exclusiv aparenta, astfel incat nimic nu pare mai seducator in ochii bietilor nevrozati decat aceste fapturi opace si enigmatice.

Cu toate acestea perversii nu reusesc sa-i inteleaga in profunzime pe ceilalti, iar din acest motiv pare permanent dezinteresat sub masca neutralitatii si alege sa-si petreaca timpul liber seducand, ceea ce constituie un mod de a te relaxa foarte atragator. Dar ce e de facut cu persoanele seduse? In secolul XVII, tinerele care se lasau seduse aveau tendinta suparatoare de a vrea sa fie luate de sotii… De altfel, asta le si spune Don Juan, pentru a le momi mai bine, pe ele, familiile lor si prietenii lor. Deoarece ca sa seduci, esti obligat sa folosesti o momeala care sa raspunda asteptarii celui momit si la acea vreme o promisiune de casatorie facea parte din panoplie.

Dar casatoria pune o problema: este definitiva, in orice caz in secolul XVII. Singura solutie a lui Don Juan consta in a fugi rusinos inainte de-a se ajunge la asa ceva, pentru a putea sa o ia de la capat in alta parte.

Casanova este un aventurier care umbla prin lume cautandu-si norocul. E suspectat ca ar fi fost spion in solda diverselor guverne, sau agent secret al francmasoneriei… Arestat in orasul lui natal pentru ecscrocherie, parazitism si libertinaj, evadeaza din inchisoare. Refugiat la Paris, el creeaza, cu ajutorul finantistilor, dar si al matematicienilor precum d’Alembert, o loterie care va deveni Loteria Regala, apoi Loteria Nationala.

Aventurierul care miroase a erezie: ce poate fi mai seducator? Casanova se lauda ca a sedus, intre 1735 si 1774, o suta douazeci si doua de femei in treizeci si noua de ani. Desigur, e vorba de iubiri trecatoare, dar deloc perverse, deoarece Casanova se daruieste cuceririlor sale si isi impartaseste cu ele intimitatea , astfel incat pastreaza, dupa satisfacerea simturilor, legaturi de prietenie cu multe dintre ele.

Acei Casanova de roman, de genul James Bond, Indiana Jones, Bob Morane sau Corto Maltese, ca sa ii mentionez pe primii care imi vin in minte, sunt iubiti de femei, fiindca nu sunt perversi. Ei sunt flecari, infideli si deci imorali, desigur, dar au o inima buna si o dovedesc nemarginindu-se sa seduca, ci impartasindu-si empatic sentimentele, dand acces la intimitatea lor. Facand acest lucru, ei infrunta niste riscuri, dar nu sunt aventurieri, la urma urmei?

In timp ce perversii raman innamoliti intr-o relatie de seductie din care nu se poate scapa decat prin violenta, cei care nu sunt perversi, si nici prea nevrozati, respecta regulile seductiei, dar cum poseda deopotriva acea minunata capacitate ce consta in a te potrivi cu celalalt pentru a participa la intimitatea lui, ei sunt tentati sa o utilizeze, dat fiind ca ea largeste enorm paleta emotionala. Aceasta da si siguranta, totodata, deoarece, in timp, faptul de-a nu avea de-a face decat cu o singura momeala provoaca in cele din urma ingrijorarea. O intrebare anume persista: de ce? Care le sunt intentiile? Ce vor de la mine, ce spera el, ce spera ea sa obtina de la mine captivandu-ma? Nu cumva pentru el, pentru ea nu e decat un joc adonin, un mod de a-si ocupa timpul sau aceste jocuri de seductie care constituie de fapt preludiul unei relatii durabile?

Cand il inteleg mai bine, dar, ca urmare a acestui fapt, incetezi sa mai fii subjugat de farmecul lui. Pe de alta parte insa a nu intelege, a ramane intr-o vesnica relatie de seductie sfarseste prin a deveni ingrijorator: nu stii cu cine ai de-a face, iar celalalt, acest pervers, acest “extraterestru”, sfarseste prin a provoca angoase. Desigur, a seduce e ludic, dar vine un moment cand vrei ca relatia sa devina serioasa, empatica, umana.

De fapt, seductia este ca logica lui Alphonse Allais: ea duce la orice, cu conditia sa scapi de ea. Desi, la urma urmei, acelasi lucru se poate spune si despre empatie… Astfel incat problema sta in definitiv in faptul ca nu poti fi in doua locuri deodata: seductia si empatia sunt doua forme de comunicare care se opun si sunt foarte greu de practicat simultan. Seductia functioneaza cu atat mai bine cu cat propune o momeala acceptabila, dar si cu cat cel sedus e lasat sa-si proiecteze dorintele asupra acestei momeli care ii este fluturata prin fata ochilor. El va vedea in ea ceea ce doreste, din moment ce el este ce ii determina partial natura. Ceea ce e totuna cu a spune ca seducatorul are tot interesul sa se aureoleze de mister, sa se faca neinteles, opac. Adevarul ne obliga sa spunem ca, atunci cand doi oameni se seduc reciproc, ei nu se inteleg. Deoarece pentru a se intelege, ei trebuie sa se deschida unul fata de celalalt si , intr-o miscare empatica, sa-si impartaseasca intimitatea.

Dar sa nu dramatizam: daca seductia si empatia nu pot coexista intr-un acelasi moment, ele pot foarte bine sa se succeada alternativ. Cei mai priceputi isi petrec timpul astfel, alternand seductia cu empatia. In unele momente, ei se deschid fata de celalalt, renunta la barierele de aparare, isi impartasesc sentimentele, punctele de vedere, devenind oarecum lizibili, descifrabili in ochii celuilalt. Ei petrec atunci impreuna cu celalalt momente minunate de intimitate reciproca, intr-un climat amical, de incredere reciproca. Apoi, in alte momente, cand vor sa seduca din nou, se inchid, devin de neinteles. Redeveniti o momeala, ei farmeca din nou, vrajesc, fascineaza, provoaca dorinta si pasiune. Si asa mai departe…

E oare preferabil sa se inceapa printr-o prietenie frumoasa, la un mod empatic, in care se va incerca ulterior sa se injecteze dorinta prin intermediul seductiei sau e mai bine sa se caute o relatie de seductie reciproca agrementata apoi cu o impartasire a intimitatilor? Desi amandoua solutiile sunt posibile, daca se poate face o alegere, as recomanda in ce ma priveste seductia si cedarea in fata seductiei la inceput, fiindca aceasta este o strategie mult mai putin riscanta. Relatia de seductie se supune legii “totul sau nimic”, nu se conjuga decat la prezent – esti sedus sau nu – si poate fi deci luata mereu de la capat, astfel incat nu cere implicare, si trebuie considerata ca un joc. Este o relatie de putere, de control ametitor asupra celuilalt, de delicioasa supunere fata de puterea celuilalt.

Desigur, se stie ce lucruri importante sunt jocurile, care se dovedesc uneori mortale. Dar accidentele montane nu ii descurajeaza pe alpinisti, ci duc doar la luarea unor masuri de precautie. Prudenta indeamna la evitarea perversilor si, de asemenea, la modul general, a tuturor celor care nu par imediat sensibili la farmecul propriu. Cu toate acestea, nu poti castiga de fiecare data, si exprimarea pretentioasa atrage dupa sine rani si cucuie.

In ultima instanta este mai putin dureros decat sa te investesti afectiv intr-o relatie care esueaza. Fara indoiala ca nu din intamplare se vorbeste de investitie afectiva. Deoarece, daca o relatie de seductie nu angajeaza la nimic, nu acesta este cazul unei relatii empatice. In ultimul caz, relatia se supune legilor schimbului, ii incredintezi celuilalt secrete pretioase incarcate de afecte si speri serios sa nu primesti in schimb vorbe goale, cu tacere sau cu minciuni gaunoase.

Sa nu uitam, inca o data, ca e mai bine sa nu dam mai mult decat e celalalt dispus sa dea. Daca o impartasire saraca provoaca deceptia si necazul, o prea mare abundenta duce la sentimentul ca il incoltim pe celalalt intr-o capcana, ceea ce risca sa il faca sa o ia la fuga!

Pe scurt, in privinta seductiei, nimic nu e niciodata prea mult, in timp ce in privinta empatiei, trebuie sa stii sa dozezi.

Histrionii nu seduc chiar asa mult

Perversii nu pot fi frecventati de nevrozati decat daca acestia isi asuma deplina raspundere. Dar istericii pot fi frecventati? Desi, pentru psihiatri, isteria a incetat sa existe ca atare: ea a fost dezmenbrata in “personalitati histrionice” in ce priveste un anumit fel de-a fi in lume, si in “tulburari somatoforme” sau “tulburari factice” in ce priveste manifestarile corporale ale isteriei. Marele avantaj pe care il vad in aceasta renuntare la uter este ca le permite barbatilor accesul la aceste feluri de a fi. La urma urmei, pentru un barbat e mai bine sa fii histrion decat isteric. Ca si pentru o femeie, fara indoiala. Asta pica bine, fiindca exista cerere.

Prima idee care ne vine in fata histrionilor e sa ne spunem ca sunt campionii seductiei, ca incarneaza ideea acesteia. Unii au vrut chiar sa simuleze pur si simplu seductia cu isteria, vazand necesitatea de a seduce pentru a te face iubit ca pe o incapacitate de a iubi cu adevarat. Daca e sa le dam crezare, ar fi de ajuns sa lasam sa se manifeste un farmec natural, sa fim seducatori fara sa seducem. In felul acesta am scapa de minciuna seductiei si am stabili relatii autentice. Dar asta ar insemna sa uitam ca seductia este o forma obisnuita de comunicare, care are mecanisme proprii. Este si o pozitie destul de descurajatoare pentru cei care, lipsiti de acest faimos farmec natural, ar fi atunci niste proscrisi ai seductiei.

Daca histrionul se inversuneaza sa seduca, e in primul rand fiindca nu reuseste sa stabileasca o comunicare, nici sub forma unei seductii reciproce, nici la modul empatic. Nevoit fiind sa monopolizeze continuu atentia, el se straduieste sa farmece, sa captiveze, sa vrajeasca, temandu-se de un singur lucru: sa nu fie uitat. Ceea ce se intampla pana la urma, deoarece, dat fiind ca refuza sa se lase sedus, iterlocutorul se satura de aceasta relatie cu sens unic. Histrionul se afla atunci in situatia de a fi obligat sa pluseze enorm: seductia devine provocatoare si neadecvata circumstantelor, povestile inventate pentru a se face interesant tind sa devina fanfaronade, momeala folosita pentru a seduce este atat de teatralizata, incat se vede ca e cusuta cu ata alba.

Ce nu e in regula in histrion e ca el are nevoie sa seduca pentru a exista, dar nu poate sa-si permita sa fie sedus, deoarece se simte prea fragil, prea influentabil, prea permeabil si se teme sa nu piarda daca se lasa captivat de celalalt. Histrionul se lasa manipulat fiindca vrea sa seduca fara sa se lase sedus. Dar, in timp ce perversul stie sa fie calculat, machiavelic, histrionul, frivol, nu prea este perseverent si nu face decat sa se puna in valoare, povestind intr-o zi una, iar a doua zi, alta.

De fapt, el este lipsit de fiabilitate, traind doar pentru si prin clipa prezenta. Relatiile durabile, bazate pe schimburi echitabile, care isi au radacinile in relatia empatica, ii sunt straine. Din histrioni nu se vad in final decat actiunile de seductie, care, dat fiind ca nu sunt impartasite, devin obscene. Pe scurt, histrionii sunt lipsiti de simtul nuantelor si de delicatete si tocmai dupa acest lucru sunt recunoscuti.

E totusi plictisitor sa seduci fara sa te lasi sedus: asta inseamna ca nu exista comunicare. Ceea ce face din histrioni mai mult niste victime decat niste maiestri ai seductiei. De altfel, rezultatele sunt deosebit de jalnice si histrionii, rapid demascati, trebuie sa faca eforturi din ce in ce mai faraonice pentru a atrage atentia, trebuind sa se arate din ce in ce mai histrioni.

… Manipularea multimilor (partea 2)

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii