Fiecare profesie are propriile mituri. Pentru psihoterapeut, un astfel de mit este acela de „a fi intreg – perfect”, mitul conform  caruia un psihoterapeut practician a trecut peste un prag, iar acum se situeaza dincolo de a avea nevoie de ajutor pentru el insusi. Cum afecteaza mitul „ a fi intreg – perfect” psihoterapeutul? Ca psihoterapeuti in camera de consultatii terapeutice, trebuie sa discernem cu foarte multa grija cat din propria experienta sa dezvaluim cu fiecare client in parte. Multe parti sunt deplasate in timpul oferirii de psihoterapie, stimulandu-ne in mod natural sa cautam adanc in propriile fiinte in timpul cat suntem prezenti cu clientii nostri. Acest mit poate servi ca un obstacol in autodezvaluire – si, in mod automat, astfel in contextul unei sedinte de terapie. Daca psihoterapeutul observa ca acordarea de terapie clientilor ii creeaza un sentiment continuu de neliniste interioara crescuta, precum ii creeaza lui Andrei Poenaru, atunci psihoterapeutul ar fi potrivit sa ia in considerare nu numai consultatia, ci si psihoterapia individuala.

Astfel iti pierzi fata de psihoterapeut si o porti pe cea de client. Unde vei ajunge atunci? Psihoterapeutul mai mult decat oricine ar trebui sa cunoasca din experienta proprie ca ne dezvoltam continuu si ca este de dorit sa alegem ajutorul in procesul nostru de crestere. Doar asta face si el pentru ceilaltii oameni? De ce nu ar face-o si cu el in anumite momente? Aici este paradoxul… Viata este mai degraba un proces decat o destinatie. Faptul de a se agata de masca „ a sti totul” distanteaza terapeutul de el insusi, de relatia lui cu clientul. A permite lui “a nu sti “  sa fie parte a vietii cuiva aduce vulnerabilitate umana. Un psihoterapeut nu este un dumnezeu care stie totul, ci mai degraba un individ care insoteste pe altii intr-o calatorie umana completa – si uneori dureroasa. Propria durere a terapeutului necesita atentie in psihoterapie personala. Deseori, oamenii ar putea fi tentati sa-ti imagineze ca psihoterapeutii experimentati sunt capabili sa se “imunizeze” impotriva provocarilor vietii care ii coplesesc pe clientii lor. Pentru a-l parafraza pe Freud, psihoterapeutii sunt oameni care poseda o abilitate speciala, dar dincolo de aceasta suntem inainte de toate, in mod inevitabil, oameni.

Psihoterapia – Meseria imposibila

Nevoia psihoterapeutului de o terapie personala proprie tine, in primul rand si cel mai important, de obligatia etica de a nu rani si de a da speranta terapeutilor perturbati ocazional de a deveni destul de buni. In final, aceasta tine de obligatia noastra profesionala de a incerca, in ciuda tuturor obstacolelor, sa suplinim prapastia incomensurabila dintre a fi terapeut destul de bun, asa cum pot fi majoritatea dintre noi in majoritatea timpului, si terapeutul excelent pe care clientii nostri il merita, dar fara ajutorul caruia trebuie sa invete sa traiasca. Ca terapeuti, trebuie sa ne imbunatatim constant, nu numai in munca noastra ca terapeuti, ci (oricat de ciudat poate parea) si munca noastra ca si clienti. Trebuie sa ne mentinem sinele nostru client asezat alaturi de noi atunci cand lucram ca terapeuti pentru altii, partial pentru a avea un ochi deschis inspre sinele client, astfel incat acesta sa nu intervina, dar si pentru a apela la sinele nostru client uneori pentru un sfat si in mod continuu ca o sursa de inspiratie. Astfel, este nevoie sa devenim clienti din ce in ce mai buni, precum si terapeuti din ce in ce mai buni, pentru a fi terapeuti din ce in ce mai buni, excelenti.

Prin urmare vedem psihoteraputul ca pe o persoana care este atat terapeut, client, cat si psihoterapeut-client: la munca, intr-o sala a oglinzilor in care unul incearca sa ramana cu vederea clara, inevitabil vazandu-se pe sine cum il vede pe celalat si in acelasi timp vazandu-l pe celalat cum se vede pe sine.

Motivele psihoterapeutilor pentru a nu intra in terapie personala

Intr-un articol mai vechi, Arthur Burton (1973) a indicat patru rezistente majore care servesc ca motive pentru ca vindecatorii sa nu intre in procesul terapeutic. Primul este constituit de paradoxul ca acei terapeuti care sunt mai ferm convinsi de eficienta psihoterapiei sunt exact cei care au cel mai adanc inradacinate dubii cu privire la aceasta. In al doilea rand, psihoterapeutii cred ca ceea ce a fost destul de bun pentru Freud este destul de bun si pentru ei: autoanaliza initiala in perioada formarii va fi astfel sufiecienta. In al treilea rand, psihoterapeutii sunt ingroziti de regresia personala, precum si de a ceda controlul altcuiva. Imaginea de sine a terapeutului si narcisismul sunt tot atat de exacerbate incat el simte ca propria autocunoastere si umanitate le umbresc pe cele ale celorlalti “vindecatori”. In al patrulea rand, inhibatorul final al intrarii in psihoterapia personala este rusinea – „un fel de cost pe care vindecatorul il plateste atunci cand este obligat sa devina un coleg de suferinta pentru cei pe care ii trateaza in mod obisnuit, care este atat de subtil si de intangibil incat nu suporta descriere”.(Burton)

Deutsch (1985) a cerut unui esantion national de psihoterapeuti sa identifice motivele de a nu cauta terapie personala. Motivele au fost categorizate in 11 grupe. Motivul cel mai frecvent citat a fost acela ca nu au gasit nici un psihoterapeut acceptabil la indemana pe care sa il respecte si pe care sa nu il fi cunoscut deja. Urmand indeaproape a fost motivul ca psihoterapeutii au gasit ajutor si suport la alte persoane( prieteni, familie, colegi) si ca problema s-a rezolvat inainte ca decizia de a urma terapie sa fie pusa in practica. Urmatoarele trei motive au fost frica de expunere, confidentialitatea, o credinta conform careia terapeutii ar trebui sa se descurce singuri cu problemele lor si motivul ca terapeutii nu au dorit sa investeasca energie in aceasta actiune.

Bazata pe consultarea a peste 3000 de cazuri, timp de un sfert de secol, si reluand literatura care include rapoarte de caz, urmatoarea lista reprezinta un numar de factori care au aparut destul de frecvent ca fiind semnificativi in experienta psihoterapeutica ineficienta:

1. Lipsa constiintei transferului/contratransferului in general sau intr-o situatie data

Unii profesionisti nu sunt constienti de ariile lor de vulnerabilitate si nu isi constientizeaza limitele cu anumiti clienti.

2. Formarea inadecvata

Aceasta reflecta lipsuri in formare cu privire la limite sau o lacuna specifica in formare referitoare la relatiile cu clientii.

3. Formare defectuoasa pentru rolul specific al meseriei sale

Profesionistul poate sa fi beneficiat de o formare buna, dar nu pentru rolul care a fost preluat. El sau ea poate fi coplesit/a de cerintele meseriei. Unii practicieni provenind din vaste cadre urbane cu mari dificultati in functionarea intr-un cadru rural, unde se asteapta ca ei sa aiba o mai mare varietate de functii. Ei pot sa-si intalneasca, de asemenea, clientii mai frecvent in afara cabinetului de consultatii.

4. Descrierea inadecvata si orientarea slaba a rolului

Unii profesionisti dau de bucluc in situatii in care lipsa definirii unei slujbe bune sau a rolului si lipsa de orientare si supervizare creeaza cadru pentru situatiile compromitatoare. Acestea sunt in mod obisnuit vazute in cadrul bisericesc, este intalnit, surprinzator, si in cadrul serviciilor de sanatate.

5. Lipsa sau esecul in folosirea supervizarii disponibile

In unele situatii lipseste sprijinul de supervizare necesar pentru a ajuta psihoterapeutul (“in supervizare”) sa gestioneze dificultatile si provocarile. In timp ce in sine si de la sine acest lucru nu „cauzeaza” incalcarea limitelor, poate ajuta la crearea cadrului sau poate esua sa ofere o interventie eficienta in timp util.

6. Nevoia excesiva de aprobare a clientului

Profesionistii care sunt nesiguri si care vor face orice pentru a obtine aprobarea clientului intampina o mare dificultate in impunerea limitelor. Unii practicieni cu o practica foarte solida vor experimenta perioade in viata lor, cand pierderea de relatii importante sau chiar alte probleme diverse le vor submina stima de sine si ii vor conduce la o nevoie excesiva de aprobare din partea clientului.

7. Naivitatea si lipsa unei bune judacati sociale

Unor profesionisti pare sa le lipseasca „inteligenta sociala” necesara pentru a fi profesionist sau nu doresc sa fie in rolul profesional. Ei neaga puterea diferentiala si responsabilitatea care merg mana in mana cu rolul profesional si ar dori sa functioneze mai degraba ca prieten.

8. Nevoia emotionala si dependenta

Stima de sine scazuta si nevoile crescute de dependenta, care conduc la nevoi de acceptare din partea clientului pe termen lung sau pe o baza cronica.

9. Nevoia situationala sau tulburarea – „vindecatorul ranit”

Data fiind o depresie situationala acuta, o criza de viata sau alte probleme mai tranzitorii, un profesionist devine situational in nevoie si risca sa-si subestimeze limitele.

10. Profesionistul ca supererou

Practicienii care isi doresc sa fie „perfecti” sau sa faca totul pentru clienti, in mod ironic, pot incepe sa isi asume riscuri in timp ce rationalizeaza faptul ca este nevoie ca ei sa incerce „orice” i-ar putea ajuta.

11. Predare in fata clientului

Modul psihoterapeutului de a se preda in mod  masochist indica o istorie personala de a fi dominat in relatii si in a se simti frustrat din aceasta cauza, astfel incat ii permite unui client sa manipuleze si sa domine, iar apoi psihoterapeutul devine consumat de resentimente pentru clientul sau.

12. Perturbarea organica

Desi nu este obisnuita, unii profesionisti sunt perturbati din cauza unei leziuni pe creier sau a altei perturbari organice. Tulburarile organice ale unor practicieni seniori pot avea impact asupra profesionalismului lor. Astfel de perturbari pot reprezenta o problema care nu poate fi indepartata prin supervizare.

13. Judecata perturbata secundara dependentei de alcool

Cei care abuzeaza de substante si alcool pot avea o judecata care este tulburata, data fiind varietatea starilor lor sau datorita intoxicarii.

14.  Psihopatologia

Dincolo de psihopatologia inerenta in unele dintre categoriile anterioare, poate reiesi ca profesionalismul are o tulburare de stare, gandire sau impulsul controlului.

Concluzie

Pentru psihoterapeutii experential-umanisti, lucrul cu sine nu este niciodata complet. Vazand autenticitatea si procesul de crestere ca pe un proces continuu de „devenire”, terapeutii din aceasta orientare se dedica unei sarcini de o viata de invatare si crestere. In cadrul acestei “traditii”, terapeutii vad in stradania pentru dezvoltarea lor personala responsabilitate fata de ceilalti. Un terapeut nu ii poate cere unui client intr-un mod autentic  si congruent sa se angajeze intr-un proces terapeutic decat daca el a trecut prin acesta!

Astfel, “munca de crestere”, permanenta, a psihoterapeutului devine un criteriu ce garanteaza calitatea practicii sale…spre excelenta!

Tot ai citit pana aici. Zi-ne si parerea ta!

comentarii